Home » Subcapitole » Decretele lui Dumnezeu

Decretele lui Dumnezeu

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 10 other followers

Advertisements

 

In secolele din urma, intre cei ce se numesc “Reformati” sau Calvinisti si cei din tabara Arminianismului s-a ivit o controversa aprinsa si un oarecare dezacord asupra felului in care ei accentueaza decretele divine . Reformatii, reprezentati prin denominatii mari ca: Presbiterienii, Reformatii Olandezi si chiar unii din tabara Baptistilor, au imbratisat si au continuat traditia stabilita de Augustin (354 – 430) si John Calvin (1509 – 1564). Invatatura acestor doi teologi subliniaza suveranitatea lui Dumnezeu, totala depravare a omului, alegerea neconditionata pe care o face Dumnezeu in istorie, faptul ca Hristos a murit numai pentru cei alesi de Dumnezeu spre mintuire (“Ispasirea limitata”), invatatura despre harul eficace (sau irezistibil), si perseverenta sfintilor (cunoscuta de obicei ca siguranta celor credinciosi sau pastrarea sfintilor in har).

Asa-numitii Arminieni sint urmasii lui Iacob Herman, care si-a latinizat numele in Arminius (1560 – 1609). Arminienii cred si ei in totala depravare a omului, dar accentueaza responsabilitatea umana in problema mintuirii mai mult decit o fac reformatii. Arminienii sustin ca sub cercetarea Duhului Sfint oamenii au libertatea sa accepte sau sa refuze mintuirea. Arminienii cred in “alegere” doar in sensul ca Dumnezeu i-a “cunoscut mai dinainte” pe cei ce vor crede in Hristos. Ei spun ca ispasirea facuta de Domnul Isus a fost pentru toti oamenii fara exceptie, dar ca oamenii au puterea sa reziste initiativelor harului. Ei mai cred ca, desi harul lui Dumnezeu este suficient de puternic ca sa-i pastreze pe sfinti in credinta, si desi intentia lui Dumnezeu este ca aceasta sa se realizeze, prin neglijarea rugaciunii si prin trairea in pacat, credinciosul se poate indeparta iarasi de Dumnezeu si poate chiar cadea de la credinta (apostazie). Invatatura Arminiana a fost propovaduita cu putere in ultimele secole de Biserica Metodista.

Anabaptistii au aparut in Elvetia si in Olanda cu mult inainte ca aceasta controversa dintre Calvinism si Arminianism sa se dezvolte. Ei au inclinat intr-o oarecare masura spre o pozitie si mai paradoxala decit sustinatorii acestor grupari, cu toate ca, daca ar fi sa-i categorisim, am spune ca ei s-au asemanat mai mult Arminienilor, decit Calvinistilor.

Cind teologii vorbesc despre “decretele lui Dumnezeu”, ei se gindesc la planul si scopul Lui vesnic care cuprinde toate lucrurile care se petrec in lume. “Decretele” sint hotaririle pe care le-a luat Dumnezeu “in Sine Insusi” mai inainte de formarea lumii. Si Reformatii si Arminienii spun ca aceste decrete izvorasc din intelepciunea divina, sint vesnice, irezistibile si neschimbatoare, imbratisind atit faptele bune ale oamenilor, cit si pe cele rele, desi cele rele nu-si au izvorul in natura lui Dumnezeu, ci in inclinatia spre pacat pe care Dumnezeu a permis-o.

Cea mai mare deosebire dintre Reformati si Arminieni sta in faptul ca Reformatii sustin ca decretele lui Dumnezeu sint neconditionate, in timp ce Arminienii pretind ca decretele trebuiesc impartite in doua clase diferite: clasa celor absolute, ca acelea despre creatia lumii sau despre trimiterea Fiului ca sa devina Mintuitorul omenirii; si clasa decretelor conditionate, in care se afla mai ales decretele privitoare la starea vesnica a oamenilor. De fapt, Biblia chiar pare ca are unele elemente “universaliste”. Iata de pilda aceasta dorinta clara a lui Dumnezeu “ca toti oamenii sa fie mintuiti si sa vina la cunostinta adevarului”, (1 Tim. 2:4) sau faptul ca “Domnul doreste ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.” (2 Petru 3:9) Scriptura isi mentine caracterul tainic si paradoxal si in aceasta privinta. Ea contrabalanseaza cele spuse mai sus cu afirmatia ca primirea Domnului Isus ca Mintuitor este rezultatul unei lucrari care Ii apartine lui Dumnezeu de la un capat la celalalt. (Rom. 8:28-30; Fapte 16:14)

In termeni generali, singurul lucru pe care-l putem spune cu oarecare certitudine in cuvinte este acela ca atunci cind oamenii sint pierduti, aceasta se intimpla din cauza pacatului lor si din cauza impotrivirii lor vinovate in fata initiativelor de mintuire a lui Dumnezeu, iar cind ei sint mintuiti, aceasta se realizeaza nu prin lucrarea lor, ci prin harul nespus de mare al Domnului. Iata aceste laturi de adevar ilustrate de textul Scripturii: “Cuvintul lui Dumnezeu trebuia vestit mai intii voua; dar fiindca voi nu-l primiti, si singuri va judecati nevrednici de viata vesnica, iata ca ne intoarcem spre Neamuri” (Fapte 13:46) si “Neamurile se bucurau de lucrul acesta si preamareau Cuvintul Domnului. Si toti cei ce erau rinduiti sa capete viata vesnica, au crezut.” (Fapte 13:48)

Este cert ca exista un sens in care Dumnezeu este suveran absolut si tot ceea ce se intimpla se petrece asa pentru ca a fost sau initiat sau ingaduit de El. Unui crestin nu i se poate intimpla nimic fara voia sau stirea lui Dumnezeu. Dar, la fel de adevarat este si ca omul are in puterea sa sa zadarniceasca dorinta buna a lui Dumnezeu care doreste fie sa-l mintuiasca, fie sa-l foloseasca, fie sa-l pastreze in credinta. (Satan poate folosi “firea paminteasca” din om ca sa-l faca sa paraseasca teritoriul justificarii prin credinta)

Prestiinta lui Dumnezeu nu nimiceste cu nimic libertatea omului de a alege. Intr-o analiza finala, controversa dintre Reformati si Arminieni este doar o diferenta de nuante si de felul in care este pus accentul asupra anumitor invataturi biblice. Deosebirile dintre ei sint relative, nu absolute si se manifesta de obicei in probleme de limbaj. Iar limbajul … este mereu insuficient, cind este vorba sa asezam in cuvinte realitatile transcendentale.

Trebuie sa mai spunem ca, istoric, in tabara Reformatiilor s-a mai ivit inca o scindare intre asa-numitii: supralapsarieni si infralapsarieni sau sublapsarieni. Dupa supralapsarieni, logica in care au aparut decretele divine ar fi fost aceasta: mai intii sa-i mintuiasca pe unii si sa-i lase de capul lor pe ceilalti, apoi sa creeze aceste doua categorii, sa ingaduie caderea, si in final sa-i mintuiasca pe cei alesi prin Hristos. Infralapsarienii, la rindul lor, spun ca ordinea ar fi diferita: mai intii sa creeze, apoi sa ingaduie caderea, sa puna la dispozitie mintuirea prin Hristos (daruita tuturor), si in final sa-i aleaga pe unii pentru mintuire. (Punctul de vedere se mai numeste si “Amiraldian) Daca Arminius ar fi creat si el o ordine presupusa a decretelor divine, ea ar fi fost fara indoiala: mai intii sa creeze, apoi sa ingaduie caderea, sa puna la dispozitie mintuirea printr-o ispasire universala faptuita de Hristos, sa ofere Evanghelia tuturor oamenilor, si in final sa-i mintuiasca pe aceia care L-au primit pe Domnul Isus. Adevarul este ca toata aceasta discutie despre “ordinea cronologica sau logica” a decretelor lui Dumnezeu este naiva si absurda, atita timp cit stim ca Dumnezeu locuieste in afara succesiunilor de timp (eternitate) si deasupra logicii limitate a creaturii.

Iata ce a scris episcopul menonit P. J. Twisck (1565-1636) despre providenta divina, despre alegerea celor credinciosi si despre pedepsirea celor necredinciosi:
“Dupa cum credem si marturisim ca Dumnezeu este atotputernic; si ca la El nimic nu este cu neputinta; tot asa putem spune despre El ca este atotstiutor si dinainte cunoscator al tuturor lucrurilor, asa ca nimic nu se poate intimpla in cer si pe pamint, in vesnicia trecuta, in prezent sau in vesnicia viitoare, care sa nu-I fie cunoscut 
si pe deplin lamurit. Prin aceasta stiinta mai dinainte, si prin intelepciunea si priceperea Lui vesnica, infinitul Dumnezeu i-a putut vedea si i-a putut cunoaste inca din vesnicie pe aceia care vor raspunde vreodata 
favorabil initiativelor Lui de mintuire, ca si pe aceia care Ii vor sta impotriva si vor refuza harul mintuitor. Prin urmare nu este greu sa spunem ca El a putut inca din vesnicie sa cunoasca, sa aleaga si sa proslaveasca pe toti credinciosii care mostenesc mintuirea vesnica prin Hristos Isus; ca si pe toti aceia care vor refuza Evanghelia, dispretuind harul spre propria lor pierzare. Iata de ce, pierzarea oamenilor este hotarita de ei insisi, iar mintuirea lor este numai prin harul mintuitor aratat in Hristos, fara de care nimeni nu poate face ceva bine.” (Martirs Mirror, 1950, pp.380, 381)

In generatiile mai recente, se pare ca invatatura menonita s-a modificat putin ca o reactie pripita impotriva doctrinei Reformate a harului, a robiei pacatului, si a invataturii ca Dumnezeu i-a ales pe sfinti mai inainte de intemeierea lumii, si a ajuns sa neglijeze aspectul lucrarii harului in procesul de mintuire. Dar despre acest subiect vom mai vorbi pe larg in capitolul dedicat “soteriologiei” (invatatura despre mintuire). Ceea ce ne-a preocupat aici, a fost doar sa atragem atentia asupra existentei decretelor lui Dumnezeu in administratia universului. Fireste, Biblia isi restringe atentia mai mult asupra pamintului, deoarece aici locuieste rasa umana careia i-a fost data revelatia Scripturii, si tot aici se desfasoara marea drama a rascumpararii. Haideti deci sa ne intoarcem atentia asupra istorisirii Biblice a creatiei, cu precadere asupra felului in care au fost adusi la existenta cei dintii parinti ai nostri.

Advertisements

1 Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: