Introducere in Teologie

Biserica Protestanta le este indatorata luteranilor pentru evidentierea acestui contrast care se gaseste in Biblie. In discutia de fata prin lege se va intelege voia revelata a Lui Dumnezeu care pretinde omului o ascultare absoluta fata de normele de dreptate stabilite de Dumnezeu. Mereu si mereu Scripturile subliniaza ca in fata legii Lui Dumnezeu toti oamenii sint pacatosi.

Legea – de orice fel ar fi ea – nu este in stare sa salveze pe nimeni. (Rom. 3:19-31) Cu toate acestea legea este importanta. Ea le demonstreaza oamenilor ca au nevoie de un Mintuitor. Apostolul Pavel marturiseste ca el n-ar fi cunoscut ce este pacatul, daca n-ar fi fost legea care sa-i spuna : “Sa nu poftesti!” (Rom.7:7)

Chiar si dupa ce o persoana este mintuita, legea isi pastreaza valoarea, caci ea ii slujeste copilului lui Dumnezeu drept indreptar etic. Prin Evanghelie vom intelege vestea buna ca Hristos a murit pentru cei pacatosi, asa incit cei condamnati de legea lui Dumnezeu pot fi salvati acum prin credinta in Domnul Isus Hristos. Cu alte cuvinte, numai Evanghelia este aceea care ii poate mingiia pe oameni si le poate aduce mintuirea.

Unii oameni cred ca in Vechiul Testament se gaseste numai legea, iar in Noul Testament se gaseste numai evanghelia. Este adevarat ca Vechiul Testament se preocupa mai mult de legea lui Dumnezeu, cautind sa-l faca pe om sa-si recunoasca pacatosenia si nevoia lui de salvare. Dar Vechiul Testament este si locul in care este anuntata venirea evangheliei lui Hristos. Pe de alta parte, in Evanghelia Noului Testament sint citate o sumedenie de pasaje din Vechiul Testament care sint folosite ca temelie peste care este cladita mintuirea. Calea de mintuire recomandata in Vechiul Testament era mai mult sau mai putin aceeasi ca si astazi, si anume : Justificarea prin credinta. (Rom.4:1-25)

Noul Testament are si el in continut legea. Ba mai mult, astazi, legea morala este si mai pretentioasa decit in vremurile vechi. (Mat.5:17- 48) Totusi, in ansamblul lui, Noul Testamenet se ocupa mai mult cu (more…)

Tot asa cum am aratat ca legea si harul se gasesc si in Vechiul Testament si in Noul Testament, trebuie sa subliniem acum faptul ca un crestin nu se poate restringe numai la Noul Testament, ci trebuie sa-l citeasca si pe cel Vechi. Apostolul Pavel ne-a invatat ca: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavirsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna”.

Revelatia lui Dumnezeu pe care o avem in Noul Testament nu este rupta de aceea primita prin Vechiul Testament, ci deriva din ea, ca o continuare fireasca. Pretutindeni in Noul Testament ni se aminteste ca Vechiului Testament a fost cu adevarat Cuvintul lui Dumnezeu.

Exista sute de citate clare care aduc textul Vechiul Testament in cel Nou. Westcott si Hort sint de parere ca exista nu mai putin de 1.076 cazuri in care textul Vechiului Testament este citat in scrierile Noului Testament. Profesorul H.S. Miller scrie si el ca: “Este adevarat ca Vechiul Testament este citat, direct sau aluziv, de aproximativ 1.000 de ori … si chiar de mai multe ori, daca s-ar numara totul in intregime”. (H.S. Miller, General Biblical Introduction (Houghton, N.Y.: The Word-Rearer Press, 1947, p.49)

Exista o continuitate nu numai in ceea ce priveste continutul celor doua testamente, ci si in caracteristicile poporului lui Dumnezeu din ele. Aproximativ cu doua mii de ani inainte de Hristos, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam si l-a ales pentru a-l transforma intr-un popor numeros prin care sa daruiasca lumii cele doua mari binecuvintari ele Sale: Scripturile si pe Mesia.

Din nefericire, atunci cind Isus Hristos a venit ca Mesia, sa rascumpere pe poporul Domnului, Evreii, ca neam, nu L-au recunoscut si nu L-au primit. Din aceasta cauza, ei au fost inlaturati vremelnic din planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel aseamana aceasta realitate cu taierea unor ramuri dintr-un copac. (Rom. 11:17) Minoritatea de Evrei care s-au pocait totusi si au crezut, L-au primit pe (more…)

Scopul central al Cuvintului lui Dumnezeu este sa-i conduca pe oameni la credinta mintuitoare in Isus Hristos si sa le inlesneasca astfel ajungerea la darul vietii vesnice care se capata prin unirea cu Domnul Isus. Biblia ar putea fi numita deci: “cartea mintuirii; nu pentru ca prin ea insasi sau prin sistemul de idei continut in ea, Biblia ar darui mintuirea, ci pentru ca ea ii indeamna pe oameni sa-si puna toata nadejdea in Acela care s-a facut om, a murit si a inviat apoi din morti pentru ca sa ne poata darui tuturor iertarea si viata vesnica. Domnul Isus i-a mustrat pe fariseii care iubeau Scripturile, dar nu-L primeau pe El: “Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine. Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata” (Ioan 5:39, 40; 20:31) Daca cineva L-ar scote din Biblie pe Domnul Isus siu salvarea oferita de El, Scriptura ar deveni imediat o carte a disperarii care ne-ar arata mereu numai standardul inalt al perceptelor divine si continua si vinovata noastra neputinta de a le indeplini.

De la un capat al Bibliei la altul, singura posibilitate pentru ca omul sa primeasca mintuirea lui Dumnezeu este aceiasi: credinta. Despre ea se vorbeste nu numai in renumitul capitol 11 din epistola catre Evrei, ci si pretutindeni in textul celor doua Testamente. Dumnezeu l-a primit pe Abel si a privit cu placere spre jertfa lui pentru ca el a adus-o prin credinta. Prin credinta a fost stramutat noh la cer si n-a mai ajuns sa guste moartea. Tot credinta a fost aceea care l-a facut pe Noe sa inceapa constructia corabiei in care si-a scapat familia. Cartea Genezei ne spune ca Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si asta i-a fost socotita drept neprihanire. (Gen. 15:6; Rom. 4:3.) Psalmii sint texte atit de pline de credinta si de inchinaciune incit au ramas si astazi textele preferate de credinciosii din toate colturile lumii. Profetii Vechiului Testament, mai ales Isaia si Amos, au condamnat cu toata vigoarea tendinta poporului de a substitui ceremonialele religioase in locul credintei, sfinteniei si ascultarii. (Isaia 1:11-20; 58:4-9; Amos 5:21-24) Ioan Botezatorul i-a avertizat pe evrei impotriva nadejdii inselatoare in apartenenta lor la familia israelitilor si i-a indemnat la o viata de ascultare adevarata. (Mat. 3:7-10) Cind Iudeii s-au apropiat de Domnul Isus ca sa-L intrebe ce fel de fapte sa faca pentru a fi placuti lui Dumnezeu, El le-a raspuns: “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta; sa credeti in Acela, pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29) Apostolul Pavel declara ca intreg scopul legii a fost sa faca sa taca orice gura inaintea Domnului si sa-i convinga pe toti oamenii de vinovatie: “Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a (more…)

Crestinii sint intrebati adeseori de unde stiu ei ca Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu? Sigur ca am putea raspunde ca, asemenea naturalismului si ateismului, crestinismul este si el un sistem bazat pe credinta si am putea intoarce intrebarea in felul urmator: De unde stie ateul ca nu exista Dumnezeu si de ce crede el ca Biblia nu este Cuvintul lui Dumnezeu. Nu vom face asa ceva, pentru ca o asemenea discutie n-ar duce nicaieri. Este rezonabil sa credem ca un crestin trebuie sa fie gata sa dea socoteala de motivele pe care isi intemeiaza el credinta. (O. Hallesby, Why I Am a Christian (Minneapolis, Minn.: Augsburg Publishing House, 1930); si C.S. Lewis, The Case for Christianity (New York: Macmillan, 1943).)

Este logic ca persoana care a imbratisat crestinismul sa se astepte sa gaseasca in Cuvintul lui Dumnezeu lucruri conforme cu gindirea sanatoasa, o demnitatea in concordanta cu demnitatea divina, o armonie interna desavirsita a textului, un standard etic superior pentru viata personala si sociala, o nota de autoritate subinteleasa si promisiuni verificabile in viata si experienta de fiacere zi. Crestinii de pretutindeni pretind ca Biblia trece cu usurinta toate testele de mai sus.

In ultimele secole, Apologetii protestanti au citat ca argumente care dovedesc ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, urmatoarele: Armonia ei interioara , lipsa ei de greselile si prejudecatile vremurilor in care a fost scrisa, stilul minunat, influenta inalatoare exercitata asupra societatii in care a patruns, capacitatea ei de a supravietui oricarei persecutii si adevarurile ei fundamentale (ca acela despre creatia lumii) care trebuie sa la fi fost date autorilor de Dumnezeu printr-o revelatie divina.

Ceea ce trec prea adesea cu vederea apologetii crestini este ca toate aceste argumente pe care le ingramadesc ei in suportul credintei lor teiste in Cuvintul lui Dumnezeu li se pat atit de puternice si convingatare tocmai pentru simplul fapt ca ei insisi impartasesc aceasta credinta crestina. Cu alte cuvinte, credinciosul crestin ca Dumnezeu exista si a ajuns sa experimenteze si ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu, asa ca orice argument care sustine ca Biblia este Cuvintul lui Dumnezeu i se va parea imediat coplesitor de puternic. Pentru necredinciosul care a refuzat credinta in Dumnezeu insa, towte aceste argumente, oricit de logice ar fi ele, nu sint suficiente ca sa-l convinga. Aceasta pentru ca el a refuzat cu buna stiinta insasi posibilitatea ca revelatia divina sa existe caci a negat cu buna stiinta orice fel de credinta in Dumnezeu.Autorul acestei carti este in deplin acord cu urmatoarea afirmatie luata din marturisirea de credinta Westminster:

“Autoritatea Sfintei Scripturi nu depinde de marturia vreunui om sau a vreunei Biserici, ci de marturia lui Dumnezeu Insusi … si trebuie luata in consideratie tocmai fiindca este Cuvintul lui Dumnezeu.
S-ar putea sa fim impresionati de seriozitatea cu care o anumita Biserica priveste Sfinta Scriptura si s-ar putea sa ne puna pe ginduri evidentele supranaturale sau maiestatea stilului, sau extraordinara potrivire a partilor, sau unitatea de scop ( care este accea de a-I da slava lui Dumnezeu), sau simplitatea maiestuoasa cu care este prezentata calea spre mintuire, sau alte si alte incomparabile sublimuri ale Bibliei. Toate acestea la un loc s-ar putea sa ne puna pe ginduri, dar, intotdeauna, dovada suprema si asigurarea c Biblia este intr-adevar Cuvintul lui Dumnezeu nu ne va fi data decit ca un rezultat launtric al lucrarii Duhului Sfint, care va adeveri in inimile noastre ceea ce sustine Biblia si anume ca ea este incontestabil Cuvintul sfint al lui Dumnezeu.
… Noi credem si marturisim ca iluminarea launtrica a Duhului Sfint al lui Dumnezeu este singura in stare sa ne faca sa pricepem lucruri de natura celor care ne sint revelate in Cuvint …” (Philip Schaff, The Creeds of Christendom (New York: Harper & Bros., 1877, 1919), III.)

Credinta pura in Biblie ca si Cuvint al lui Dumnezeu nu este asadar o problema simpla si amorala a filosofiei. Biblia poate fi primita ca si Cuvint inspirat numai de acela in a carui inima se afla convingerea ca Dumnezeu exista si ca El a ales sa ni se descopere prin Cuvint.

Cei care au imbratisat credinta crestina sint convinsi ca prin chiar natura lor, oamenii pastreaza in ei sentimentul prezentei lui Dumnezeu si sint inclinati sa creada ca El exista atunci cind admira minunatia creatiei sale. Instinctul omenesc este de a se pleca inaintea imensitatii ciu sentimentul ca “undeva” , “cineva” care a creat toate acestea trebuie sa existe. Mai mult, Duhul Sfint lucreaza si in cel necredincios, cautind sa-l convinga de propria-i necesitate de a scapa din pacat si impingindu-l spre convingerea ca ceea ce este scris in Cuvintul lui Dumnezeu este demn de crezare. Adevarul scis in Biblie este o sabie cu doua taisuri pe care o foloseste Duhul Sfint pentru a reteza necredinta si ingimfarea oamenilor si pentru a-i convinge de vinovatie si pentru a-i constringe sa se prabuseasca la picioarele crucii Domnului Isus Hristos. Mesajul Cuvintului lui Dumnezeu este insistent si dinamic, fie ca ascultatorul isi da sau nu-si da seama de ceea ce Biblia spune despre ea insasi. Iata de ce, in marturisirea noastra crestina trebuie sa continuam sa accentuam pacatosenia naturii umane si necesitatea rascumpararii in acelasi timp in care cautam sa-i indreptam pe oameni spre Isus Hristos, cel care ne poate mintui de pacate.

Anabaptist – Menonite
Harold S. Bender si C. Henry mith: The Mennonite Encyclopedia, 4 volume. (Hillsboro, Kansas; Newton, Kansas; Scottdale, Pennsilvania; 1955 – 1959).

Baptiste
William Cathcart: The Baptist Encyclopedia, 2 volume (Philadelphia: Louis H. Everts, 1881).

Presbiteriene
Alfred Nevin: Encyclopedia of Presbiterian Church in the United States of America, Philadelphia: Presbyterian Encyclopedia Publishing Co., No. 1334 Chesnut St., 1884).

Metodiste
Mattew Simpson: Cyclopedia of Methodism (Philadelphia: Everts & Stewart, 1878).

Luterane
Henry E. Jacobs si John A. W. Haas : The Lutheran Cyclopedia (New York: Charles Scribners Sons, 1899) Erwin L. Licker : Lutheran Cyclopedia (Saint Louis, Missouri: Concordia Publishing House, 1954)

Episcopaliene
A. A. Benton: The Church Cyclopedia (New York: M. H. Mallory @ Co., 1883)

Romano Catolice
Donald Attwater: A Catholic Dictionary (New York: the Macmillan Company, 1942)
Pietro Parente, Antonio Piolanti, Salvatore Garofalo: Dictionary of Dogmatic Theology (Milwaukee: The Bruce Publishing Company, 1951)
Henry Denzinger: The Sources of Catholic Dogma (from the 30,th Latin ED, St. Louis and London: B. Herder, 1957)

Definiții

Prin “Dumnezeu” intelegem acea fiinta eterna care a creat toate lucrurile vazute si nevazute. El singur este cu desavirsire sfint si bun, a fost dintotdeauna in existenta si vesnic va fi, o singura persoana in intreita fiinta: Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Marele teolog baptist A. H. Strong ne-a lasat urmatoarea definitie pentru Dumnezeu:

“Dumnezeu este spiritul infinit si perfect in care isi au sursa, suportul si scopul toate lucrurile”.(Augustus Hopkins Strong, Systematic Theology, Philadelphia: The Judson Press, 1907, p.52)

Catechismul Westminster ne propune definitia:

“Un Spirit infinit, etern si neschimbator in fiinta, intelepciunea, puterea, dreptatea, bunatatea si adevarul Sau” (p.52)

Ambele definitii de mai sus scot in relief un anumit numar de caracteristici ale dumnezeirii. Mai intii, Dumnezeu este descris ca spirit, ceea ce inseamna ca El nu este restrins la un trup sau o forma materiala, cu greutate, marime sau alte caracteristici fizice. Ca spirit, Dumnezeu nu are carne si oase asemenea oamenilor.

In al doilea rind, Dumnezeu este o persoana; adica El poseda caracteristici ca acestea: intelepciune, vointa, simtire, capacitatea de a planui, etc. Dumnezeu a facut intr-adevar planuri in Sine Insusi si le duce la indeplinire sigur si fara greseala.

In al treilea rind, Dumnezeu este infinit; ceea ce inseamna ca El nu este limitat decit de bunatatea Sa, iar aceasta bunatate a Sa este ceea ce ne intereseaza pe noi, caci sintem cu totii pacatosi si vinovati inaintea Lui. Din pacate, de-a lungul istoriei, oamenii au neglijat sa tina seama de bunatatea lui Dumnezeu si s-au apropiat mereu de domeniul supranaturalului cu teama, imaginindu-si-L pe Dumnezeu ca pe o fiinta teribil de periculoasa, care trebuie temuta, nu iubita. Adevarul este exact contrariul. Biblia ni-L prezinta mereu pe Dumnezeu in bunatatea Sa si in pornirea Sa binevoitoare fata de aceia care accepta sa-si puna toata nadejdea in El. Fara nici o indoiala, primele doua atribute ale lui Dumnezeu in ordinea marimii, asa cum sint ele prezentate in Biblie, sint: dragostea si sfintenia. Prin dragostea Sa intelegem atitudinea Lui binevoitoare fata de creatura Sa, iar prin sfintenie intelegem separarea Lui completa de orice lucru nedesavirsit si rau.

Nume pentru Dumnezeu

In Vechiul Testament, Dumnezeu este identificat prin citeva nume diferite, dintre care amintim aici: El, Eloah, si mai ales Elohim. Semnificatia exacta a acestor nume nu poate fi precizata astazi cu certitudine. Dintre cele trei, cel de al doilea este cel mai rar folosit, aparind numai de 57 de ori in intreg Vechiul Testament.(Unele dintre aceste date au fost extrase din The Enghishmans Hebrew and Chaldee Concordance, London: Longman, Green, Brown, and Longmans, 1843).

“EL” este folosit de aproximativ 217 ori si ingemineaza probabil notiunea de putere, forta. Eloah este un termen oarecum mai poetic. Elohim apare de peste 2.570 de ori in Vechiul Testament si este inteles de cei mai multi comentatori biblici ca un plural de majestate al dumnezeirii. Altii vad in aceasta forma de plural o indicatie a trinitatii lui Dumnezeu, caci desi este un plural masculin, acest nume apare intotdeauna in (more…)

De-a lungul intregii istorii, strigatul omenirii a fost: Poate oare fi cunoscut Dumnezeu? Daca ne intoarcem spatele revelatiei divine, raspunsul va ramine pururi: Nu, asa ceva este imposibil!

Biblia ne spune ca Dumnezeu a ales sa ni Se descopere in doua feluri:

El ne-a dat o descoperire verbala prin intermediul anumitor persoane alese special pentru a scrie cartile Scripturii si, in al doilea rind, El ni S-a descoperit pe Sine deplin prin persoana si lucrarea Domnului Isus Hristos.

Autorul epistolei catre Evrei ne spune ca:
“Dupa ce a vorbit in vechime parintilor nostri prin prooroci, in multe rinduri si in multe chipuri, Dumnezeu, la sfirsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor, si prin care a facut si veacurile” (Evrei 1:1, 2.)

Bineinteles ca nici o revelatie scrisa nu va reusi vreodata sa descrie complet o persoana, de aceea vom spune ca numai Isus Hristos a reusit in mod desavirsit sa ni-L arate pe Dumnezeu. Iata ce ii spune El lui Filip: “De atita vreme sint cu voi, si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal. Cum zici tu dar: Arata-ne pe Tatal?” (Ioan 14:9.) Singura revelatie desavirsita a lui Dumnezeu ne-a fost adusa prin Hristos. Tot ceea ce poate si trebuie sa cunoasca omul despre Dumnezeu ne-a fost aratat in persoana si lucrarea Sa. Hristos este “chipul Dumnezeului nevazut” (Col. 1:15, 19; 2:9). Filosofia omeneasca este foarte grabita sa sublinieze cit de dificil este, daca nu imposibil, pentru Dumnezeu sa intre intr-o legatura cu omul aflat in perimetrul restrins al istoriei (timp si spatiu). Biblia declara insa raspicat ca Dumnezeu a facut exact acest lucru: El, spirit infinit si perfect a intrat in istorie si a stabilit o legatura mintuitoare cu oamenii. N-are nici un fel de importanta daca omul este sau nu capabil sa priceapa cum a fost cu putinta acest lucru. Biblia marturiseste clar ca el s-a intimplat, iar Domnul Isus este dovada suprema ca Dumnezeu s-a apropiat de noi ca sa ni Se descopere.

Sint de parere ca teologii n-au tratat inca suficient importanta intruparii lui Hristos si superioritatea revelatiei prin Fiul, fata de orice alta forma de revelatie verbala din istorie. Cred ca ar trebui sa staruim mai mult asupra (more…)

Termenul “triunitate” sau “trinitate” nu apare in Biblie. Folosirea lui ii este atribuita lui Tertulian, un teolog care s-a nascut in preajma anului 160 d.H. Acest termen si doctrina care ii este asociata a cunoscut o popularitate mare in Biserica mai ales in secolul al treilea. Datele pe care este fundamentata aceasta invatatura se gasesc bineinteles in textul Scripturii, in Noul Testament si, intr-o masura mai mica, chiar in Vechiul Testament. (Vezi excelentul articol: “Trinity”, de B. B. Warfield in I. S. B. E., volumul V, pp.3012-3022)

Cu alte cuvinte, Noul Testament Il prezinta pe Dumnezeu in cele trei Persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfint, care exista intr-o deplina si desavirsita unitate. Episcopul menonit Pieter J. Twisck (1565 – 1636) exprima aceasta realitate biblica in felul urmator: “In fiinta divina vesnica nu se afla numai trei nume, ci trei persoane care impartasesc aceleasi atribute divine. Exista Tatal, de la care isi trag fiinta toate lucrurile, Fiul, prin care au fost facute toate lucrurile, si Duhul Sfint, prin care lucreaza Tatal si Fiul … Pe acesti trei martori adevarati ii avem in cer: Tatal, Fiul si Duhul Sfint; dintre care slavitul Fiu s-a coborit printre noi si a trait ca rob, facindu-se asemenea oamenilor si a fost identificat si aratat lumii de catre Ioan Botezatorul la riul Iordan. Duhul Sfint a fost vazut si el de catre acelasi Ioan Botezatorul cu ocazia botezului Domnului Isus, cind a coborit in chip de porumbel si a venit peste Domnul Isus. Tatal, care este spirit nevazut si nu poate fi vazut cu ochi muritori, si-a facut atunci auzit din cer glasul si a zis: “Acesta este Fiul Meu prea iubit, in care Imi gasesc placerea.” (T. J. van Braght, The Bloody Theater sau Martyrs Mirror, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1850; 1660, pp.374, 375)

Eu sint convins ca incercarile noastre de a explica sfinta triunitate mai mult complica lucrurile, decit sa le lamureasca. Intreita existenta a fiintei divine nu este un obiect pentru intelegerea rationala, asa cum bine sublinia Gerrit Roosen (1612-1711): “Aceasta problema va ramine pururi neinteleasa de mintea omeneasca: cum se face ca exista un Tata care are un Fiu, dar care nu este tot una cu Fiul si un Fiu care are un Tata, dar nu este confundabil cu El, si pe deasupra mai exista si un Duh Sfint, distinct de cei doi si totusi in relatie de desavirsita unitate cu ei, si cum se face ca acestia trei sint in chip desivirsit una si aceeasi persoana in intreita personalitate.

Mintea noastra fireasca nu se poate ridica la inaltimea supranaturalului, si faptura divina va ramine pentru noi o taina pe care trebuie sa o acceptam prin credinta.” (Citat in J. C. Wenger, The Doctrines of the Mennonites, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1950, p.129)

Marele teolog presbiterian, B. B. Warfield (1851-1921), a scris incontestabil una dintre cele mai amanuntite lucrari despre trinitatea lui Dumnezeu (Vezi “Trinity” in I.S.B.E., volumul v, pp.3012-3022) El observa ca Vechiul Testament prezinta aluzii despre sfinta triunitate. Iata de exemplu expresia Elohim (Un termen folosit in ebraica pentru a-l numi pe Dumnezeu). Ea este o forma de plural in limba ebraica. Desi expresia nu este prin ea insasi o dovada clara despre trinitate, ramine un fapt curios ca ea este urmata invariabil de un verb la singular. (Gen. 20:13: 35:7 (in original)) Vechiul Testament mai foloseste anumite pronume personale la plural, cind se spune de exemplu ca Dumnezeu a zis: “Sa facem pe om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra.” (Gen 1:26) sau: “Iata ca omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscind binele si raul. Sa-l impiedicam …” (Gen. 3:22) Isaia aude in cer glasul Domnului care intreaba: “Pe cine sa trimet, si cine va merge pentru Noi?” (Isaia 6:8)

Vechiul Testament mai contine si niste formule liturgice trinitare, pe care bineinteles ca Evreii nu le intelegeau atunci ca atare, dar care sint evidente pentru cititorul crestin de astazi. Un bun exemplu este binecuvintarea care trebuia rostita asupra copiilor lui Israel:
“Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se indure de tine!
Domnul sa-si inalte Fata peste tine si sa-ti dea pacea!” (Num. 4:24- 26)

De un mare interes sint si pasajele in care avem de a face cu aparitiile asa numitului Inger al Domnului. Ele s-au petrecut cu Hagar, (Gen 16:7-13) Avraam, (Gen 22:11-16) Iacov, (Gen. 31:11- 13) Moise, (Exod 3:2-6) Iosua, (Iosua 5:13-15) si nevasta lui Manoah. (Jud. 13:2, 16, 20-22) Ceea ce este curios la acest inger al Domnului este ca el pare in acelasi timp a fi si distinct de Domnul si una cu El.

De exemplu, dupa ce i se cere lui Avraam sa-l sacrifice pe Isaac aducindu-l ca jertfa pe muntele Moria, Cel care Il opreste in ultimul moment strigindu-l din cer este acest Inger al Domnului. El spune: “Sa nu pui mina pe baiat, si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucit n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine.” (Gen. 22:12)

Crestinul de astazi, inarmat cu cunostinta pe care i-o pune la indemina Noul Testament este inclinat sa creada ca acest Inger al Domnului era Fiul lui Dumnezeu in activitatile lui terestre dinainte de intruparea Sa in Ieslea Betleemului.

Nu trebuie trecute cu vederea nici referirile la Duhul Sfint din Vechiul Testament. Fireste ca pentru evrei ele erau sinonime cu persoana lui Dumnezeu insusi, tot asa cum pentru noi expresia: “Oh, mi se bucura sufletul…” nu inseamna altceva decit ca eu insumi, si nimeni altul, traieste clipele de bucurie. Dar, atita timp cit stim ca Noul Testament vorbeste despre Duhul Sfint ca despre o persoana, este greu sa nu pui si referirile din Vechiul Testament in aceeasi situatie. Noi credem ca Duhul Sfint despre care se vorbeste pe alocuri in Vechiul Testament este intr-adevar cea de a treia persoana a Sfintei Treimi.

In chiar cea dintii carte a Scripturii, Geneza, acolo unde se spune ca pamintul era inca pustiu si gol, “Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor.” (Gen. 1:2) Iov comenteaza: “Suflarea Lui (Duhul) insenineaza cerul” (Iov 26:13) (in original: “Prin suflarea Lui au fost limpezite cerurile” – N. T) Inainte de potop, Domnul a decretat ca: “Duhul Meu nu va raminea (sau “nu se va lupta”) pururea in om.” (Gen. 6:3) Tot Duhul lui Dumnezeu a fost cel care i-a imputernicit pe anumiti oameni din Vechiul Testament ca sa poata face lucrari deosebite, (Ex.31:1-5) sau sa elibereze, ca pe Samson, (Jud. 3:10; 6:34; 9:29; 13:25; 14:6, 19; etc) dar mai ales ca sa transmita oamenilor mesajele revelatiei profetice. (Ezec. 2:2; 3:12; 3:24; 11:1, 5; etc)

Astazi se aud unele glasuri care sustin ca oamenii nu au avut Duhul Sfint inainte de revarsarea de la Rusalii. Asa ceva este cu totul in afara informatiilor si spiritului Scripturii. Iata ce citim in cartea lui Neemia: “In indurarea Ta fara margini, nu i-ai parasit in pustie, si stilpul de nor n-a incetat sa-i calauzeasca ziua pe drum, nici stilpul de foc sa le lumineze noaptea drumul, pe care aveau sa-l urmeze. Le-ai dat Duhul Tau cel bun, ca sa-i faca intelepti; n-ai indepartat mana Ta de la gura lor, si le-ai dat apa sa-si potoleasca setea.” (Neemia 9:18-21)

Este adevarat insa ca intre lucrarea dinainte de Rusalii si cea de dupa Rusalii exista mari diferente calitative. Acum, Duhul Sfint poate sa ne faca partasi lucrarii mintuitoare realizate de Isus Hristos si ne poate darui o plinatate de putere si de binecuvintare care nu ne-ar fi fost posibile inainte de suferintele Domnului.
Profesorul Warfield observa cu justete ca scriitorii cartilor Noului Testament nu simt de loc obligatia demonstrarii Sfintei Treimi. (Opera citata, pp 3015-3016)

In vremea cind a fost scris Noul Testament, Biserica era deja convinsa de existenta lui Dumnezeu in cele trei persoane ale Tatalui, Fiului si Duhului Sfint. Ei sint numiti: Tatal, facatorul si sustinatorul tuturor lucrurilor, Hristos, Mintuitorul si Rascumparatorul tuturor lucrurilor, si Duhul Sfint, Mingiietorul si Calauzitorul nostru. Cu alte cuvinte, Biserica primara formata inainte de completarea canonului scrierilor Noului Testament accepta deja dumnezeirea Domnului Isus si invatatura despre personalitatea Duhului Sfint. In calitate de Fiu etern al Tatalui, Domnul Isus a venit in lume ca sa mintuiasca omenirea, iar Duhul Sfint a fost revarsat asupra credinciosilor pentru a naste Biserica in ziua de Rusalii.

Fundamental, revelatia despre Sfinta Treime a fost un produs al faptelor, nu al speculatiilor teologice. Autorii scrierilor Nou Testamentale nu au modificat invatatura Vechiului Testament, ci doar i-au adaugat lamurirea ca Dumnezeul unic revelat evreilor s-a descoperit acum mai mult pe Sine Insusi, lasindu-ne sa-L cunoastem in intreita lui fiinta: Dumnezeu Tatal, Cel care a acaltuit planul de mintuire, Dumnezeu Fiul, Cel care a venit in lume ca sa infaptuiasca mintuirea si Dumnezeu Duhul Sfint Cel care ii convinge pe oameni sa accepte si sa traiasca mintuirea. Lucrarea de mintuire, in ea insasi, a fost ocazia in care am primit revelatia desavirsita a trinitatii. Intrupararea Fiului odata cu nasterea lui Isus si pogorirea Duhului |fint la Rusalii ne-au aratat clar ca Dumnezeul unic din Vechiul Testament existase de fapt in strucutura Sfintei Treimi. Evangheliile arata clar ca intre Isus si Tatal a existat un raport de deplina identitate. Apoi citim ca Tatal impreuna cu Fiul L-au daruit pe Duhul Sfint Bisericii. Nu numai ca Duhul Sfint este aratat ca o persoana care iubeste, ingrijeste, calauzeste, se intristeaza, etc., dar este evident ca Domnul Isus respecta personalitatea Duhului atunci cind Il numeste Ekeinos (Ioan 14:26, 16:8, 14), care poate fi tradus prin “El”, unul de aceeasi natura cu Mine. In structura gramaticala Domnul Isus foloseste pronumele masculin, desi substantivul ca atare este de genul neutru.

Sintem deci pusi in fata acestei situatii ciudate: doctrina despre trinitate este tratata doar aluziv in Vechiul Testament si apare apoi brusc in Noul Testament fara a fi in nici un fel explicata. Autorii cartii Noului Testament, ei insisi Evrei si prin aceasta monoteisti convinsi si fanatici, vorbesc dintr-o data despre Dumnezeul care exista ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Faptul ca niste Evrei scriu asa si maniera categorica in care scriu ei este mai impresionanta si mai convingatoare decit ar fi toate explicatiile din lume.

Noul Testament contine numeroase referiri la cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Iata de exemplu care au fost ultimele cuvinte rostite in Evanghelie de Domnul Isus:
“Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamint.Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezindu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sint cu voi in toate zilele pina la sfirsitul veacului.” ( Mat.28:18-20)

Informatiile despre Sfinta Triunitate pe care ni le lasa Pavel in scrierile lui sint convingatoare, limpezi si foarte frecvente. De exemplu, in 1 Tesaloniceni, Pavel Ii multumeste lui Dumnezeu ca Evanghelia le-a fost vestita nu numai prin cuvinte, ci si prin puterea Duhului Sfint. (1 Tesal. 1:2-5) In 2 Tesaloniceni el multumeste iarasi lui Dumnezeu pentru ca i-a ales “in sfintirea Duhului” ca sa capete “slava Domnului nostru Isus Hristos.” (2 Tesal. 2:13, 14)

In 1 Corinteni apostolul vorbeste despre o varietate de daruri duhovnicesti, toate date de acelasi Duh; de felurite slujbe, dar in slujirea unui singur Domn, si de felurite lucrari, prin care lucreaza un singur Dumnezeu. (1 Cor. 12:4-6) Toti crestinii sint familiarizati cu frumoasa benedictie din 2 Corinteni 13: “Harul Domnului nostru Isus Hristos, si dragostea lui Dumnezeu, si impartasirea Sfintului Duh, sa fie cu voi cu toti!” (2 Cor. 14:13) Ea se aseamana teribil de mult cu intreita binecuvintare din Numeri capitolul 6.

In capitolul 2 al epistolei catre Efeseni , Pavel ne scrie despre Isus Hristos astfel: “Caci prin El si unii si altii avem intrare sloboda la Tatal, intr-un Duh,” (Efes. 2:18) iar in capitolul trei aminteste despre ispravnicia care i-a fost incredintata lui de Tatal, in vestirea tainei lui Hristos, prin puterea Duhului. (Efes. 3:2-5) Pentru implinirea acestei misiuni a lui, Pavel se roaga, plecindu-si genunchii “inaintea Tatalui Domnului nostru Isus Hristos”, … si-L roaga sa-i intareasca pe cei credinciosi “prin Duhul”, in omul dinlauntru, asa incit Hristos sa locuiasca in inimile lor prin credinta. (Efes. 3:14-17)

Epistola catre Efeseni abunda in pasaje cu referiri trinitariene. Iata ce mai scrie in capitolul 4: “Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un singur Dumnezeu, o singura credinta, un singur botez. Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor, care este mai presus de toti, care lucreaza prin toti si care este in toti.” (Efes. 4:4-6) In capitolul 5, Pavel isi indeamna ascultatorii sa fie plini de Duh si sa-I multumeasca “intotdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, in Numele Domnului nostru Isus Hristos.” (Efes. 5:18- 20)

In 2 Timotei, apostolul, dupa ce Ii multumeste lui Dumnezeu, isi indeamna cititorii sa pastreze credinta si dragostea care sint in Isus Hristos si sa pazeasca lucrul acela frumos care le-a fost daruit prin Duhul Sfint. (2 Tim. 1:3, 13, 14)

In scrisoarea catre Tit, el vorbeste despre bunatatea lui Dumnezeu, Mintuitorul nostru, despre “spalarea nasterii din nou, prin innoirea facuta de Duhul Sfint, care a fost varsat din belsug peste noi, prin Isus Hristos, Mintuitorul nostru.” (Tit 3:4-7)

Si celelalte epistole ale Noului Testament contin aceleasi invataturi trinitariene ca si epistolele lui Pavel. In Evrei 6, autorul vorbeste despre cei care “s-au facut partasi Duhului Sfint, si au gustat Cuvintul cel bun al lui Dumnezeu” si despre ratacirea prin care unii “rastignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu”, (Evrei 6:4-6) iar in capitolul 10 ii avertizeaza pe cei ce “calca in picioare pe Fiul lui Dumnezeu” si “batjocoresc pe Duhul harului” si care vor cadea “in miinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10:29-31) Vorbind despre incapacitatea singelui jertfelor Vechiului Testament de a spala pacatele, autorul argumenteaza in felul urmator: “Cu cit mai mult singele lui Hristos, care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus pe Sine Insusi jertfa fara pata lui Dumnezeu, va va curati cugetul vostru de faptele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu!” (Evrei 9:14)

Intr-un mod similar, apostolul Petru spune despre cei credinciosi ca au fost alesi de Tatal si sfintiti prin Duhul, spre ascultarea si stropirea cu singele lui Isus Hristos”, (1 Petru 1:1, 2) iar Iuda, fratele Domnului, ii indeamna pe crestini sa se roage prin Duhul, sa se pastreze in dragostea lui Dumnezeu si sa astepte indurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viata vesnica.” (Iuda 20, 21)

In 1 Ioan capitolul 2, apostolul scrie: “Oricine marturiseste pe Fiul, are si pe Tatal.” (1 Ioan 2:23) si continua apoi prin a spune ca cine este credincios va ramine in Fiul si in Tatal pentru ca a primit “ungerea” din partea lui Dumnezeu si nu mai are nevoie de nici un alt om care sa-l invete.” (1 Ioan 2:20, 27) Aceasta “ungere” este o referire transparenta la primirea Duhului Sfint, despre care s-a vorbit in Evanghelie. (Ioan 16: 12-15, cf. Ierem. 31:33, 34)

Cea din urma carte a Bibliei, Apocalipsa, este de fapt: “Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai lucrurile care au sa se intimple in curind” (Apoc. 1:1), iar cea mai folosita expresie a ei este: “Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul.” (Apoc. 2:7, 11, 17, etc)

Nu exista nici macar un singur pasaj sau o aluzie cit de neinsemnata ca cele trei Persoane ale Sfintei Treimi ar fi deosebite una de alta in ceea ce priveste atributele dumnezeirii lor. Fiul nu este in nici un fel mai putin divin decit Tatal, si nici Duhul nu este lipsit de vreunul dintre atributele pe care le au Tatal si Fiul. Teologii au incercat sa exprime acest lucru spunind ca “ontologic” cele trei persoane ale trinitatii sint egale. Aceasta nu inseamna ca nu exista rapoarte temporare sau eterne de subordonare pozitionala intre Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Dimpotriva, se pare ca Tatal ocupa pozitia suprema, ca Fiul a venit in lumea noastra printr-o hotarire a Tatalui si ca Duhul Sfint a fost trimis la noi de Tatal si de Fiul pentru a ne convinge de pacat, neprihanire si judecata si pentru a ne conduce la pocainta.

Asa-numitul crez a lui Atanasie incearca sa exprime unitatea Sfintei Treimi prin expresii care par stranii si confuze omului din secolul douazeci. El spune despre trinitate: “Nici confundate ca persoane, dar nici separate ca substanta.” (Schaff, Creeds of Christendom, II, p.66) Apostolii care au scris Noul Testament folosesc aproape intotdeauna rugaciunea catre Tatal, in numele Fiului (adica in virtutea lucrarii Lui mijlocitoare) si prin Duhul Sfint. (Rom. 1:8; 1 Cor. 1:4; Efes. 3:14; Filip. 1:3; Col. 1:3; 1 Tesal. 1:2; 2 Tesal. 1:3; 2 Tim. 1:3; Filim. 4. – 1 Tim. 1:12 este o exceptie)

“Caci este un singur Dumnezeu, si este un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Tim. 2:5) Si este misiunea Duhului Sfint sa-i aduca pe oameni inapoi la Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos.
Cu toate ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint sint strins legati impreuna in formula aplicata la botez si in exprimarea crezului apostolic, exista doar relativ putine pasaje care vorbesc direct despre Fiul si Duhul Sfint ca Dumnezeu. Cea de a patra Evanghelie spune intr-adevar ca “La inceput a fost Cuvintul si Cuvintul era cu Dumnezeu si Cuvintul era Dumnezeu (Ioan 1:1), iar in Fapte 5, Petru il acuza pe Anania ca mintind impotriva Duhului Sfint “n-a mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu” (Fapte 5:3, 4) Totusi, termenul Dumnezeu este pastrat de preferinta pentru Tatal , in timp ce Domnului Isus I se spune: Fiul Tatalui, iar Mingiietorului: Duhul lui Dumnezeu sau Duhul Sfint.

Biserica primara a intimpinat multa greutate in incercarea ei de a defini invatatura despre trinitate intr-un mod in care sa satisfaca toate expresiile folosite in Noul Testament. Probabil ca cele mai cunoscute deviatii de la ceea ce este considerata astazi invatatura sanatoasa sint urmatoarele doua: Arianismul (de la numele lui Arie, sustinatorul ei), care pretindea ca Isus a fost mai degraba o creatura a lui Dumnezeu, si a neglijat sa puna accentul pe ceea ce Grecii numeau “unitatea de substanta” dintre Tatal, Fiul si Duhul Sfint; si Sabelianismul, care a inclinat mai mult spre contopirea celor trei Persoane ale dumnezeirii intr-una singura aparind in ipostaze diferite. Aceasta s-ar numi o trinitate “economica” (legata de modul de manifestare in relatiile cu omenirea), nu “ontologica” (de esenta), asa cum o defineste crezul crestin evanghelic. Liberalismul din secolul douazeci a produs si el ereziile lui care neaga, mai mult sau mai putin, dumnezeirea Fiului si a Duhului Sfint. Articolul de credinta despre natura trinitatii a devenit astfel piatra de incercare a oricarei marturisiri de credinta.

Orice miscare “crestina”, corupta sau inrobita de rationalism si de speculatii filosofice, care neaga exitenta sfintei treimi ca adevar Biblic ce transcende intelegerea noastra, este denuntata a fi eretica si pagubitoare. Cu toate ca termenul “trinitate” nu se afla ca atare in textul Scripturii si din aceasta cauza unii “biblicisti” se feresc sa-l intrebuinteze, considerindu-l de natura filosofica (Van Braght, Martirs Mirror, 1950, p.1107) invatatura despre existenta lui Dumnezeu in cele trei persoane ale Sfintei Treimi este atit de clar si de elocvent prezentata de textul Noului Testament, incit este dincolo de orice indoiala ca Biserica trebuie sa staruiasca in prezentarea lui Isus Hristos ca fiind Fiul etern al lui Dumnezeu care S-a intrupat in istorie si care S-a inaltat apoi la cer, de unde si-a inceput domnia spirituala asupra Bisericii prin trimiterea Duhului Sfint peste apostoli si ucenici in ziua de Rusalii, in anul 30 d.H. (Fapte 2:33)

In secolele din urma, intre cei ce se numesc “Reformati” sau Calvinisti si cei din tabara Arminianismului s-a ivit o controversa aprinsa si un oarecare dezacord asupra felului in care ei accentueaza decretele divine . Reformatii, reprezentati prin denominatii mari ca: Presbiterienii, Reformatii Olandezi si chiar unii din tabara Baptistilor, au imbratisat si au continuat traditia stabilita de Augustin (354 – 430) si John Calvin (1509 – 1564). Invatatura acestor doi teologi subliniaza suveranitatea lui Dumnezeu, totala depravare a omului, alegerea neconditionata pe care o face Dumnezeu in istorie, faptul ca Hristos a murit numai pentru cei alesi de Dumnezeu spre mintuire (“Ispasirea limitata”), invatatura despre harul eficace (sau irezistibil), si perseverenta sfintilor (cunoscuta de obicei ca siguranta celor credinciosi sau pastrarea sfintilor in har).

Asa-numitii Arminieni sint urmasii lui Iacob Herman, care si-a latinizat numele in Arminius (1560 – 1609). Arminienii cred si ei in totala depravare a omului, dar accentueaza responsabilitatea umana in problema mintuirii mai mult decit o fac reformatii. Arminienii sustin ca sub cercetarea Duhului Sfint oamenii au libertatea sa accepte sau sa refuze mintuirea. Arminienii cred in “alegere” doar in sensul ca Dumnezeu i-a “cunoscut mai dinainte” pe cei ce vor crede in Hristos. Ei spun ca ispasirea facuta de Domnul Isus a fost pentru toti oamenii fara exceptie, dar ca oamenii au puterea sa reziste initiativelor harului. Ei mai cred ca, desi harul lui Dumnezeu este suficient de puternic ca sa-i pastreze pe sfinti in credinta, si desi intentia lui Dumnezeu este ca aceasta sa se realizeze, prin neglijarea rugaciunii si prin trairea in pacat, credinciosul se poate indeparta iarasi de Dumnezeu si poate chiar cadea de la credinta (apostazie). Invatatura Arminiana a fost propovaduita cu putere in ultimele secole de Biserica Metodista.

Anabaptistii au aparut in Elvetia si in Olanda cu mult inainte ca aceasta controversa dintre Calvinism si Arminianism sa se dezvolte. Ei au inclinat intr-o oarecare masura spre (more…)

Profesorul A. H. Strong defineste creatia ca fiind: “Actul prin care Dumnezeu, numai pentru slava Sa si fara sa se foloseasca de ceva existent mai dinainte, a facut lumea, atit cea vazuta, cit si cea nevazuta.” (Strong, opera citata, p. 371) Aceasta doctrina este cunoscuta sub numele de creatie ex nihilo, adica “din nimic”. Invatatura despre creatie este parte integranta din Teismul crestin si este in contrast categoric cu evolutionismul naturalist si ateu. Acesta refuza elementul supranatural in creatie si incearca sa explice existenta tuturor formelor de materie si viata printr-o evolutie treptata a formelor inferioare inspre forme din ce in ce mai superioare si mai superioare; aceasta evolutie ar fi fost produsa de niste forte imanente in structura materiei.

Cititorul Bibliei va fi ajutat foarte mult in intelegerea continutului primelor capitole ale Bibliei, daca va reusi sa tina tot timpul in minte faptul ca scopul final al revelatiei lui Dumnezeu este sa-l aduca pe om la cunostinta mintuitoare despre Dumnezeu si despre Evanghelia Domnului Isus Hristos. In vederea atingerii acestui scop, a fost necesar ca Moise sa ne transmita, prin revelatia primita de el, anumite informatii care sa poata fi grupate intr-o scurta si succinta istorie din care sa reiasa originea materiei, izvorul energiei, originea vietii, a constientei de sine, a personalitatii umane, a primului pacat. Toate acestea constituie fondul pe care se va desfasura apoi maretul plan de mintuire a omenirii prin Hristos. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, istoria lumii este o istorie a planului de mintuire alcatuit de El. Geneza este asadar, “teocentrica” in atitudine (adica Il aseaza pe Dumnezeu in punctul focal al realitatii, fara sa se preocupe prea mult despre metodele folosite de El in facerea lumii).

In al doilea rind, istorisirea Genezei este “geocentrica”, adica priveste evenimentele din punctul de vedere al omului asezat pe pamint. In chiar primul verset al cartii, Moise proclama: (more…)