Home » Subcapitole » Natura si menirea bisericii

Natura si menirea bisericii

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 10 other followers

Advertisements

Ce este Biserica?

Intii de toate, trebuie sa clarificam acest subiect aratind ce NU este Biserica. Ea nu este o societate politica, administrativa sau sociala cu caracter de grup, rasa sau nationalitate. Conceptul de “Biserica nationala” se afla intr-o contradictie flagranta cu imaginea unei Biserici mondiale fara frontiere prezentat de scrierile Noului Testament.

Biblia defineste Biserica drept comunitatea tuturor oamenilor credinciosi in Domnul Isus si nascuti din nou prin lucrarea Duhului Sfint. Iata ce-i spune Domnul Isus lui Petru dupa minunata lui marturisire de credinta: “Ferice de tine Simone, fiul lui Iona, fiindca nu carnea si singele ti-a descoperit lucrul acesta, ci Tatal Meu care este in ceruri. Si Eu iti spun: Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui” (Mat. 16:17, 18). Apostolul Pavel afirma: “Caci nimeni nu poate pune o alta temelie decit cea care a fost pusa, si care este Isus Hristos” (1 Cor. 3:11). Apostolul Pavel il prezinta adesea pe Domnul Isus drept

Cap al Bisericii (Col. 1:I18; Efes. 5:23; etc). Apostolul Petru vorbeste despre Biserica in termenii unei preotii universale si a unei case duhovnicesti (1 Petru 2:5). Adunarea celor credinciosi
este intr-adevar o astfel de societate divina al carei conducator suprem este Hristos, dar departe de a fi o organizatie sau, si mai rau, o ierarhie, Biserica crestina este o familie de frati si de surori. Domnul Isus si-a dat toata silinta sa-i avertizeze pe ucenici impotriva crearii unei societati in care anumiti indivizi sa- si asume pozitii dictatoriale si sa pretinda sa li se acorde o cinste iesita din comun. El le-a aratat pe fata greseala fariseilor care practicau o forma ipocrita de inchinaciune in public cu scopul de a-i impresiona pe oameni si pentru a fi numiti de cei din jur “rabini” sau “invatatori”: “Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Hristos, si voi toti sinteti frati. Si “Tata” sa nu numiti pe nimeni pe pamint; pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri. Sa nu va numiti: “Dascali”; caci Unul singur este Dascalul vostru; Hristosul.

Cel mai mare dintre voi sa fie slujitorul vostru. Oricine se va inalta, va fi smerit; si oricine se va smeri, va fi inaltat” (Matei 23:8-12).
Mintuitorul a mai spus: “Stiti ca domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, si mai marii lor le poruncesc cu stapinire. Intre voi sa nu fie asa. Ci oricare va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitorul vostru; si oricare va vrea sa fie cel dintii intre voi, sa va fie rob. Pentru ca nici Fiul omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata ca rascumparare pentru multi” (Mat. 20:25-28).

Apostolul Petru ii indeamna pe presbiterii Bisericii sa se poarte dupa pilda pe care le-a dat-o Hristos:

“Pastoriti turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastra, nu de sila, ci de buna voie, dupa voia lui Dumnezeu; nu pentru un cistig mirsav, ci cu lepadare de sine. Nu ca si cum ati stapini peste cei ce v-au cazut la imparteala, ci facindu-va pilde turmei” (1 Petru 5:2, 3).
Noul Testament foloseste termenul de “Biserica” in doua sensuri. Mai intii este vorba despre adunari locale din diferite localitati sau provincii, ca acelea din Corint, Filipi, Galatia, Efes, etc. Apoi este cel de al doilea sens, acela de trup spiritual al lui Hristos. In acest sens se aminteste despre Hristos ca s-a dat pe Sine pentru Biserica, devenind Capul spiritual al ei. Cuvintul “Biserica” nu este aplicat nicaieri in Noul Testament unei cladiri. Biserica nu este formata din caramizi, ci din pietre vii, duhovnicesti, adica din oameni predati in intregime Domnului.
Avind in vedere ca Biserica este o familie de frati si surori, fiecare membru al ei trebuie sa caute ceea ce este in folosul celorlalte madulare ale trupului lui Hristos. Credinciosii trebuie sa se considere toti si fiecare in parte chemati la o slujire crestina plina de dragoste si de abnegatie. Pe acest fundal al slujirii comune, Noul Testament ne spune ca Dumnezeu cheama pe anumiti membri din Biserica la anumite slujiri speciale. De exemplu, apostolii nu au vrut sa renunte la slujba Cuvintului, care era datoria lor principala, pentru a sluji la mese. Din pricina aceasta, Biserica a trebuit sa-i cheme pe altii la slujirea privitoare la impartirea de ajutoare pentru vaduve si asa au aparut “diaconii” (Fapte 6:2). Se prea poate ca Biserica primara sa fi avut si o categorie de surori mai in virsta consacrate pentru slujirea de ajutorare si numite “diaconite” (Rom. 16:1; 1 Tim. 5:9). Chiar si Pavel insusi marturiseste ca s-a ingrijit in mod deosebit de nevoile celor saraci si lipsiti (Gal. 2:10).

Mai mult insa decit nevoile materiale, Biserica are nevoie de slujitori chemati special sa hraneasca adunarea din punct de vedere spiritual. Daca Biserica este o familie, atunci fiecare credincios trebuie sa fie ingrijit si ajutat sa creasca duhovniceste. Pavel le scrie celor din Galatia:
“Fratilor, chiar daca un om ar cadea deodata in vreo greseala, voi, care sinteti duhovnicesti, sa-l ridicati cu duhul blindetei. Si ia seama la tine insuti, ca sa nu fii ispitit si tu. Purtati-va sarcinile unii altora, si veti implini astfel legea lui Hristos” (Gal. 6:1, 2).
Epistola catre Evrei ii invata pe crestini sa se indemne unii pe altii in fiecare zi (Evrei 3:13). Iar Iacov scrie: “Fratilor, daca s-a ratacit vreunul dintre voi de la adevar si-l intoarce un altul, sa stiti ca cine intoarce pe un pacatos de la ratacirea caii lui, va mintui un suflet de la moarte si va acoperi o sumedenie de pacate” (Iacov 5:19, 20).
Apostolul Ioan adauga si el: “Daca vede cineva pe fratele sau savirsind un pacat care nu duce la moarte, sa se roage; si Dumnezeu ii va da viata, pentru cei ce n-au savirsit un pacat care duce la moarte” (1 Ioan 5:16).

Din pacate, aceasta slujire duhovniceasca reciproca intre madularele trupului lui Hristos este astazi aproape moarta. Bisericile moderne au preferat sa angajeze “profesionisti” care sa-i inlocuiasca in aceasta lucrare. Si totusi, cit de frumoasa a fost atmosfera din Biserica primara, in care fratia dintre cei credinciosi se putea exprima atit de natural si de limpede prin acea “sarutare sfinta”!
Slujbe si daruri duhovnicesti in Biserica Noului Testament.

Este clar ca Noul Testament nu prescrie un inventar complet pentru toate slujirile posibile in Biserica de-a lungul secolelor. Doua slujiri apar cu precadere in viata Bisericii primare: “cirmuitori” (Rom. 12:8; 1 Tes. 5:16; 1 Tim. 3:4, 5, 12; 5:17). si “mai marii vostri” (Evrei 13:7, 17, 24). Cirmuitorii mai sint numiti si “episcopi” (1 Tim. 3:1-7; Fil. 1:1; Fapte 20:28; Tit 1:7). sau “presbiteri” (Fapte 11:30; 14:23; 15:2; 16:4; 20:17; 21:18; 1 Tim. 5:17, 19; Tit 1:5; Iac. 5:14; 1 Petru 5:1), termen imprumutat din structura interioara a sinagogii Iudaice (Mat. 15:2; 16:21; 21:23; Fapte 4:8; 6:12). Aceiasi cirmuitori mai sint uneori numiti si “pastori”, ca in acest text adresat celor din Milet:

“Luati seama dar la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfint episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului, pe care a cistigat-o cu insusi singele Sau” (Fapte 20:28). In epistola catre Tit, Pavel isi indeamna ucenicul “sa aseze presbiteri in fiecare cetate”, adaugind: “Caci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu ….” (Tit 1:7).

Epistolele Noului Testament ne mai prezinta si o alta lista de slujiri si daruri duhovnicesti active in Biserica primara. Unele dintre ele au fost in legatura cu marea necesitate de a raspindi Evanghelia si de a- i maturiza pe noii convertiti: apostoli, prooroci, evanghelisti, pastori si invatatori (Efes. 4:11). Alte daruri au fost necesare pentru considerente strategice sau pentru a intari si adeveri autoritatea apostolica: darul minunilor, darul vindecarii, darul limbilor, darul interpretarii etc (1Cor. 12:8-12; 12:28-30). Din toate aceste slujiri, numai doua par a fi fost prezente in timpul scrierii ultimelor epistole ale Noului Testament: aceea de “presbiteri”, care lucrau mai multi la un loc in fiecare Biserica locala, ocupindu-se cu precadere de supravegherea tuturor activitatilor si de bunul mers al Bisericii, si “diaconii”, sau slujitorii Bisericii in domeniul administrativ, dar nu numai administrativ, caci Pavel spune: “Pentru ca cei ce slujesc bine ca diaconi, dobindesc un loc de cinste si o mare indrazneala in credinta care este in Hristos Isus” (1 Tim. 3:13). Din felul in care este descrisa Biserica primara, se pare ca, la inceput, orice membru din adunare, barbat sau femeie, putea sa se ridice in picioare si sa se roage public sau sa profeteasca (1 Cor. 11:5; 14:31). Totusi, cind apostolul Pavel si-a inceput lucrarea, se pare ca el a stabilit regula ca nici o femeie sa nu-si asume un rol de conducere deasupra barbatilor din adunare. In afara sectoarelor de binefacere sau de educarea copiilor, femeile trebuiau sa taca in adunare (1 Cor. 14:34, 15; 1 Tim. 2:12). Noul Testament cere femeii casatorite sa poarte in adunare o “acoperitoare” a capului in semn de supunere fata de autoritatea barbatului ei (1 Cor. 11:2-16).
Principii pentru o conducere duhovniceasca a Bisericii

Noul Testament ne spune ca Domnul Isus nu a daruit Bisericii legi rigide de functionare, ci conducatori duhovnicesti care sa stie sa calauzeasca Biserica in orice circumstante. Exista totusi un numar restrins de principii fundamentale ale Bisericii pe care presbiterii si ceilalti membri din adunare trebuie sa le respecte in toate timpurile. Unul dintre acestea este de exemplu faptul ca presbiterii sint vestitorii si pastratorii integritatii Evangheliei si fac slujba de slujitori ai Bisericii. Chiar Pavel insusi a spus ca principala sa chemare a fost aceea de a vesti Evanghelia, nu aceea de a administra actul ceremonial al botezului (1 Cor. 1:17). Indemnul principal dat de Pavel lui Timotei a fost acelasi: “Propovaduieste Cuvintul” (2 Tim. 4:2).

Asa cum am mai aratat deja, presbiterii Bisericii trebuie sa evite pericolul de a se considera “superiori” celorlalti membri din adunare si, refuzind favoruri speciale, trebuie sa se aseze la acelasi nivel cu ceilalti “frati”, in partasia plina de dragoste a familiei crestine (Marcu 10:42-44). Aceasta inseamna pe de o parte ca presbiterul va evita cu hotarire sa devina un fel de “dictator” in Biserica, iar pe de alta, ca el va cauta sistematic sa implice pe toti membrii Bisericii in lucrarea de slujire. Un lucru pe care orice presbiter trebuie sa-l evite categoric este acela de a lua prea multe responsabilitati sau slujiri asupra lui insusi. Cartea Faptele Apostolilor ne arata cum, atunci cind apar probleme suplimentare, presbiterii trebuie sa refuze tentatia de a se implica ei insisi in rezolvarea lor. Iesirea din impas se face intotdeauna prin chemarea altor membri ai Bisericii la slujire (Fapte 6:1-6). Una dintre cele mai necesare insusiri ale presbiterilor este aceea de a “delega” responsabilitati si slujiri catre alti membri din Biserica.

Se pare ca, in Biserica primara, Lucratorii crestini au fost pusi de o parte prin hotarirea membrilor din Bisericia locala, dupa un obicei preluat de la modul de functionare al Sinagogilor (Fapte 15:22). Intr-adevar, daca slujitorii sint constienti de faptul ca sint raspunzatori atit in fata lui Dumnezeu, cit si in fata Bisericii locale, ei sint scutiti de primejdia unor atitudini “dictatoriale”.
Noul Testament arata clar ca Biserica are anumite datorii fata de slujitorii ridicati de Dumnezeu din mijlocul adunarii.

Intii de toate este datoria de a-i sustine prin rugaciune:

“Incolo fratilor, rugati-va pentru noi, ca, Cuvintul Domnului sa se raspindeasca si sa fie proslavit cum este la voi” (2 Tes. 3:1).

“Faceti in toata vremea, prin Duhul, tot felul de rugaciuni si cereri. Vegheati la aceasta cu toata staruinta, si rugaciune pentru toti sfintii, si pentru mine, ca ori de cite ori imi deschid gura, sa mi se dea cuvint, ca sa fac cunoscut cu indrazneala taina Evangheliei” (Efes. 6:18-19) (F0ES).

In al doilea rind, Biserica are datoria sa-i asculte pe cei asezati de Dumnezeu in slujire:
“Ascultati de mai marii vostri si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinind, caci asa ceva nu v-ar fi de nici un folos” (Evrei 13:17).

O alta indatorire a Bisericii este suportul material pentru cei consacrati lucrarii. Apostolul Pavel pledeaza puternic in favoarea acestui subiect, dind drept exemple pentru sustinerea ideii: un soldat, un lucrator in vie, un pastor, citeva texte din Vechiul Testament, un treierator de grine, principiul compensatiei reciproce, practica generala din Biserica apostolica, si chiar rinduiala lasata in mod special de Domnul Isus (1 Cor. 9:1-14).

Multi frati se fac ca nu stiu ca principiul general al suportului material a fost incalcat de Pavel numai cind a fost vorba de cazul special al bisericii din Corint. Lucrul acesta este scos insa in evidenta de un alt text din cea de a doua scrisoare catre Corinteni:

“Sau am facut un pacat cind m-am smerit pe mine insumi, ca sa fiti inaltati voi, si v-am vestit fara plata Evanghelia lui Dumnezeu? Am despoiat alte Biserici, primind de la ele o plata, ca sa va pot sluji voua. Si cind eram la voi, si m-am gasit in nevoie, n-am fost sarcina nimanui: caci de nevoile mele au ingrijit fratii, cind venisera din Macedonia. In toate m-am ferit si ma voi feri sa va ingreuiez cu ceva. Pe adevarul lui Hristos care este in mine, nimeni nu-mi va rapi aceasta pricina de lauda in tinuturile Ahaiei! Pentru ce? … Pentru ca nu va iubesc? … Stie Dumnezeu!” (2 Cor. 11:7-11).

“Dupa aceea Pavel a plecat din Atena, si s-a dus la Corint. Acolo a gasit pe un Iudeu numit Aquila, de neam din Pont, venit de curind din Italia, cu nevasta-sa Priscila, deoarece Claudiu poruncise ca toti Iudeii sa plece din Roma. A venit la ei. Si fiindca avea acelasi mestesug, a ramas la ei si lucrau: meseria lor era facerea corturilor. Pavel vorbea in sinagoga in fiecare zi de Sabat si indupleca pe Iudei si pe Greci. Dar cind au venit Sila si Timotei din Macedonia, Pavel s-a dedat in totul propovaduirii si dovedea Iudeilor ca Isus este Hristosul” (Fapte 18:1-5).

In epistola catre cei din Galatia, apostolul Pavel spune deschis:

“Cine primeste invatatura in Cuvint, sa faca parte din toate bunurile lui si celui ce-l invata” (Gal. 6:6). Iar in epistola catre Filipeni Pavel le multumeste credinciosilor de acolo pentru darul trimis:
“Am avut o mare bucurie in Domnul, ca, in sfirsit, ati putut sa va inoiti iarasi simtamintele voastre fata de mine. Va gindeati voi la asa ceva, dar va lipsea prilejul. Nu zic lucrul acesta avind in vedere nevoile mele; caci m-am deprins sa fiu multumit cu starea in care ma gasesc. Stiu sa traiesc smerit si stiu sa traiesc in belsug. In totul si pretutindeni m-am deprins sa fiu satul si flamind, sa fiu in belsug si sa fiu in lipsa. Pot totul in Hristos, care ma intareste. Dar bine ati facut ca ati luat parte la strimtorarea mea. Stiti voi insiva, filipenilor, ca la inceputul Evangheliei, cind am plecat din Macedonia, nici o Biserica n-a avut legatura cu mine in ce priveste “darea” si “primirea” afara de voi. Caci mi-ati trimes in Tesalonic, o data, si chiar de doua ori, ceva pentru nevoile mele. Nu ca umblu dupa daruri. Dimpotriva, umblu dupa cistigul care prisoseste in folosul vostru. Am de toate si sint in belsug. Sint bogat de cind am primit prin Epafrodit ce mi-ati trimis, … un miros de buna mireasma, o jertfa bine primita si placuta lui Dumnezeu” (Filip. 4:10-18).

Despre darnicie, apostolul Pavel scrie: “Sa stiti: cine seamana putin, putin va secera; iar cine seamana mult, mult va secera. Fiecare sa dea dupa cum a hotarit in inima lui: nu cu parere de rau sau de sila, caci “pe cine da cu bucurie, il iubeste Dumnezeu”. Si Dumnezeu poate sa va umple cu orice har, pentru ca avind totdeauna in toate lucrurile din destul, sa prisositi in orice fapta buna” (2 Cor. 9:6-8).

Noul Testament nu precizeaza care este metoda prin care trebuie alesi slujitorii Bisericii. Uneori pare ca ei trebuie alesi de catre Biserica locala, alteori pare ca unul dintre colaboratorii lui Pavel a fost insarcinat cu aceasta (Tit 1:5). Ceea ce este clar insa este faptul ca Biserica locala si comunitatea de Biserici dintr-o anumita regiune este responsabila de cercetarea tuturor acelora care sustin ca se simt “chemati” sa propovaduiasca Cuvintul si ca nimeni nu poate intra in lucrarea Evangheliei fara suportul autoritatii Bisericii.

Disciplina in Biserica

Cind Domnul Isus a asezat Biserica pe pamint, El nu i-a incredintat numai slujba impacarii, ci si autoritatea de a mentine disciplina in vietile sfintilor impreuna cu responsabilitatea de a-l ajuta pe
fiecare madular al trupului lui Hristos sa duca o viata care sa-L glorifice pe Hristos si sa depuna o vie marturie despre puterea Evangheliei.

Cind Petru a facut acea frumoasa marturisire despre Hristos in tinutul Cezareii lui Filip, Domnul Isus i-a spus:

“Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindca nu carnea si singele ti-a descoperit lucrul acesta, ci Tatal Meu care este in ceruri. Si Eu iti spun: “tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui. Iti voi da cheile Imparatiei cerurilor, si orice vei lega pe pamint, va fi legat in ceruri, si orice vei dezlega pe pamint, va fi dezlegat in ceruri” (Mat. 16:17-19).

Peste alte citeva versete, Domnul Isus extinde aceasta autoritate asupra intregii Biserici. El spune ca daca cel gresit “nu vrea sa asculte nici de Biserica, sa fie pentru tine ca un pagin si ca un vames. Adevarat va spun, ca orice veti lega pe pamint va fi legat in cer; si orice veti dezlega pe pamint va fi dezlegat in cer” (Mat. 18:17, 18). Dupa ce a inviat dintre cei morti, Domnul Isus a suflat asupra ucenicilor zicind:

“Luati Duh Sfint! Celor ce le veti ierta pacatele, vor fi iertate; si celor ce le veti tinea, vor fi tinute” (Ioan 20:22, 23).

Un bun exemplu despre autoritatea Bisericii este primul consiliu al Bisericii din Ierusalim (Fapte 15:6, 22). Este clar ca hotarirea finala a fost luata de toti cei prezenti acolo.

Un alt exemplu despre necesitatea disciplinei in Biserica il constituie cazul curvarului din Biserica din Corint. Este clar ca apostolul Pavel i-a mustrat pe cei din Corint pentru spiritul lor “tolerant”. In lipsa semnelor de pocainta, indemnul apostolului este ca un astfel de om sa fie dat afara din adunarea celor credinciosi si sa fie scos din perimetrul partasiei crestine (1 Cor. 5:2, 5, 11- 13).

In aplicarea procesului de disciplina trebuiesc evitate doua extreme periculoase: o atitudine dictatoriala a unui grup restrins de “mai mari” si o atitudine superficiala si prea toleranta in care fiecare credincios este lasat sa se descurce singur cu Domnul.

Epistolele Noului Testament ii indeamna pe conducatorii spirituali ai Bisericii: “… pastoriti turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastra, nu de sila, ci de buna voie, dupa voia lui Dumnezeu; nu pentru un cistig mirsav, ci cu lepadare de sine. Nu ca si cum ati stapini peste cei ce v-au cazut la imparteala, ci facindu-va pilde turmei” (1 Ptru 5:2, 3). Iar celor din adunare li se zice: “Ascultati de mai marii vostri si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele; pentru ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinind, caci asa ceva nu v-ar fi de nici un folos” (Evrei 13:17).

Nu este suficient sa predicam despre greseala imparatului David sau a lui Iuda; Biserica trebuie sa aplice si astazi disciplina sfinta. Fiecare credincios trebuie acceptat in partasia Bisericii numai daca “umbla in lumina”. Altfel nu putem avea “partasie unii cu altii” (1 Ioan 1:7). Tinind cont de caracterul de partasie familiala a Bisericii, procesul de disciplina, desi este aplicat de catre fratii ordinati ca slujitori, trebuie facut cu consimtamintul tuturor celor din adunare. Disciplinarea unui membru al Bisericii este o ocazie sobra si solemna, din care toti ceilalti trebuie sa invete. Unele biserici fac publica disciplinarea in cadrul serviciului de Cina Domnului, pentru ca masura luata sa nu fie vazuta ca o razbunare personala, ci ca un atasament fata de Hristos, Cel care “S-a aratat ca sa nimiceasca lucrarile diavolului” (1 Ioan 3:8). Jertfa Domnului Isus este fundalul cel mai potrivit pentru propovaduirea pocaintei si iertarii.

Biserica crestina este o comunitate strinsa in partasie de frati si surori, iar sarcina de a aplica principiile vesnice din Cuvintul lui Dumnezeu la viata de fiecare zi nu trebuie lasata in seama unor “specialisti” cu studii, ci trebuie cultivata ca o preocupare continua in toti membrii din adunare. In ceea ce priveste publicarea unor norme de disciplina scrise este bine sa tinem aceasta activitate la un numar restrins de principii generale, si sa nu ne pierdem in detalii care ne-ar atrage spre legalism. O viata sfinta izvorita din dragoste fata de Domnul Isus este infinit superioara unei existente reduse la robia fata de litera unor legi sau datini omenesti. Asa cum arata o scriere de pe vremea Reformatiei, pot fi doua motivari pentru o viata de ascultare: supunerea silita fata de traditii si prevederi legale, care desi infrineaza menifestarile carnii, o exalta la mindria fariseilor; si supunerea de fiu in familia iubitoare a Tatalui, care izvoraste din iubire si din devotament fata de Dumnezeu. Aceasta din urma este singura ascultare care produce un caracter duhovnicesc.
Odata stabilit faptul ca Noul Testament nu incurajeaza in nici un fel legalismul ingust al unora, trebuie sa spunem totusi ca aceasta nu inseamna ca el nu ne da anumite exemple de indrumari general valabile carora trebuie sa ne supunem toti cu bucurie. Din pacate, tendinta Bisericii crestine de-a lungul secolelor a fost sa neglijeze indrumarile Noului Testament si sa-i lase pe crestini sa se confunde cu lumea in comportament si practica. Rezultatul firesc a fost o totala pierdere a puterii de marturie in lume si o degradare a nivelului de sfintenie din Biserica. Astazi, in unele locuri, exista foarte putina diferenta intre un membru obisnuit al Bisericii si oamenii civilizati din jur care n-au insa pretentia ca-si conformeaza viata dupa codul etic al Evangheliei.

Care sint aceste citeva principii de viata opuse lumii pe care le recomanda Noul Testament tuturor crestinilor din Biserica?

1. Noul Testament ii indeamna pe crestini sa nu umble dupa impodobirea exterioara a trupului, ci sa caute cresterea in frumusetea interioara a caracterului. Aceasta inseamna ca in Biserica nu trebuie sa cautam sa atragem atentia asupra noastra prin purtarea de haine scumpe sau de bijuterii de aur si de pietre pretioase, ci trebuie sa ne preocupam sa ne infrumusetam launtrul prin bunatate, sinceritate, smerenie, mila si iubire (1 Tim. 2:9, 10; 1 Petru 3:3). Femeile crestine trebuie sa poarte parul lung (1 Cor. 11:6, 14, 15). In ce priveste ce se intelege prin “par lung”, discutiile interminabile ar trebui sa faca loc unei constatari de bun simt. Par lung pentru o femeie inseamna exact ceea ce inseamna par lung si pentru un barbat. Exact ceea ce incepe pentru un barbat sa fie numit par prea lung, inseamna pentru femeie “par lung”.

2. Si Hristos si apostolii s-au ridicat impotriva folosirii abuzive a juramintului. Vorbirea crestina trebuie sa fie caracterizata de onestitate si calitatea vietii unui crestin ar trebui sa fie o garantie suficienta ca ceea ce spune el nu este o minciuna.

3. Biblia condamna deasemenea spiritul lumesc in toate formele lui de manifestare (Rom. 12:2; 1 Ioan 2:15, 16). Noul Testament ne indeamna sa nu luam parte la lucrarile neroditoare ale intunerecului. Jocul de carti, distractiile centrate in jurul senzualitatii, dansul modern, lecturile erotice, si alte asemenea “re-creatii” n-au ce cauta in viata unui urmas smerit al Galileianului.

4. Biserica crestina, ca martora a iubirii mintuitoare si a harului trebuie sa se retina astazi de la participarea in orice fel de manifestari violente legate de revolutii, rascoale sau razboaie. Nu exista “razboaie sfinte” sau binecuvintari care trebuie date miscarilor de eliberare sau dezrobire. Cetatenia crestina nu este din lumea aceasta si este bine sa ne abtinem, cit sintem straini si calatori pe acest pamint, sa ne amestecam in treburile lumii.

5. Noul Testament ne invata ca trupurile noastre sint temple ale Duhului Sfint si ca noi sintem responsabili de felul in care ne ingrijim trupurile. Aceasta inseamna ca fumatul, betia, folosirea drogurilor si alte practici asemanatoare trebuiesc evitate. Traim intr-un veac corupt si decazut care are nevoie de o marturie socanta si sfinta. O viata curata si lipsita de excese este singura temelie pe care se poate zidi o marturie eficace a Evangheliei.

6. In cazuri de litigii, apostolul Pavel ii sfatuieste pe crestini sa “accepte mai degraba paguba”, decit sa se grabeasca sa mearga in fata tribunalelor (1 Cor. 6:1-9).

7. In ceea ce priveste participarea crestinilor la jocurile de noroc, desi nu exista in Noul Testament o prohibitie expresa, putem spune ca toti aceia care si-au insusit etica crestina se vor retine de la participarea in activitati care incurajeaza cistigul prin “sansa”. Noul Testament incurajeaza spiritul de harnicie, de smerenie si de darnicie, nu duhul lacom al zgirceniei egoiste.

8. Noul Testament ii invata pe crestini ca legamintul de la casatorie este pe viata (Mat. 5:32; 19:4-9; Marcu 10:2-12; Luca 16:18; Rom. 7:2, 3; 1 Cor. 7:10-16).. Nu exista casatorie “pentru o vreme”, “daca merge” sau “pina cind tine dragostea”. In privinta vietii de familie, exista un comentariu plin de intelepciune: “Cum merge familia, asa merge Biserica, si cum merge Biserica, asa va fi si societatea din jur”. Este responsabilitatea Bisericii de astazi sa readuca casatoria la nivelul inalt al invataturii lui Hristos. Sigur, nu exista pacat care sa nu se ierte, si Biserica trebuie sa se aplece cu o deosebita dragoste si spre aceia care au gresit in privinta mentinerii unei casnicii nealterate. Totusi, asupra celor care gresesc calcind legamintul facut inaintea lui Dumnezeu cu ocazia casatoriei, va plana mereu un fel de umbra care le va interzice accesul in anumite slujiri sau activitati ale Bisericii. Pentru a nu ajunge in astfel de situatii este bine ca Biserica sa prezinte unitatea caminului si importanta legamintului facut inaintea lui Dumnezeu in toata seriozitatea si splendoarea lor dumnezeiasca.

Simboluri ale iubirii fratesti

Fara a face din aceste practici dogme obligatorii, trebuie sa scriem aici ca unele Biserici socotesc practicarea “sarutului sfint” si a “spalarii picioarelor” (Ioan 13:1-17) drept o terapie a umilintei 
si a spiritului de intr-ajutorare frateasca. Chiar daca nu se practica peste tot, aceste lucrari nu trebuie batjocorite sau considerate urme de “legalism formal”. Facute intr-o atitudine corecta a inimii aceste practici pot duce la binecuvintarea Bisericii.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: