Home » Subcapitole » Sfintirea

Sfintirea

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 10 other followers

Advertisements

Teologii crestini folosesc termenul de “sfintire” in doua sensuri diferite: mai intii este vorba despre “despartirea de lume” pe care o lucreaza Dumnezeu atunci cind alege pe cineva si-L cheama la Sine, iar in al doilea rind este vorba despre progresul launtric desfasurat in viata credinciosului in procesul continuu de transformare si crestere in asemanarea cu Dumnezeu. Acest proces de crestere in sfintenie incepe odata cu convertirea celui credincios si dureaza pina la moarte. Si lucrarea de separare de lume efectuata de Duhul Sfint si lucrarea de crestere progresiva in asemanare cu Dumnezeu printr-o colaborare personala cu Duhul Sfint sint numite in Scriptura “sfintire”. Este evident ca Biblia nu face nici un fel de deosebire intre aceste doua aspecte particulare ale sfintirii.

In limba greaca, este folosit termenul hagios care inseamna sfint (1 Cor. 1:30; Rom. 6:19, 22; 2 Cor. 1:12; Evrei 12:10; 1 Tes. 3:13; 2 Cor. 7:1).

Sfintirea este in acelasi timp si o initiativa a lui Dumnezeu si un raspuns dat de cel credincios. Crestinul trebuie sa colaboreze cu Duhul Sfint pentru a creste in sfintire. Intr-un fel, cel credincios trebuie sa se supuna calauzirii Duhului pentru a ajunge la biruinta asupra pacatului. Iata ce le scrie apostolul Pavel celor din Tesalonic despre acest subiect:

“Dumnezeul pacii sa va sfinteasca El insusi pe deplin; si duhul vostru, sufletul vostru si trupul vostru, sa fie pazite intregi, fara prihana la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios si va face lucrul acesta” (1 Tes. 5:23,24).
In celasi timp, Pavel subliniaza si rolul important pe care trebuie sa-l joace cel credincios in lucrarea de sfintire:

“Ce vom zice dar? Sa pacatuim mereu, ca sa se inmulteasca harul? Nicidecum! Noi, care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in pacat? … Tot asa si voi insiva, socotiti-va morti fata de pacat, si vii pentru Dumnezeu, in Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6:1-11).

“Deci, pacatul sa nu mai domneasca in trupul vostru muritor, si sa nu mai ascultati de poftele lui. Sa nu mai dati in stapinirea pacatului madularele voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii, ci dati-va pe voi insiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularele voastre ca pe niste unelte ale neprihanirii. Caci pacatul nu va mai stapini asupra voastra, pentru ca nu sinteti sub Lege, ci sub har” (Rom. 6:12-14).

Credinciosilor din Colose Pavel le scrie:
“Daca deci ati inviat impreuna cu Hristos, sa umblati dupa lucrurile de sus, unde Hristos sade la dreapta lui Dumnezeu. Ginditi-va la lucrurile de sus, nu la cele de pe pamint. Caci voi ati murit, si viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu … “ (Col. 3:1- 3).

“De aceea, omoriti madularele voastre care sint pe pamint: curvia, necuratia, patima, pofta rea, si lacomia care este o inchinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine minia lui Dumnezeu peste fiii neascultarii. Din numarul lor erati si voi odinioara, cind traiati in aceste pacate. Dar acum lasati-va de toate aceste lucruri: de minie, de vrajmasie, de rautate, de clevetire, de vorbe rusinoase care v-ar putea iesi din gura. Nu va mintiti unii pe altii, intrucit v-ati dezbracat de omul cel vechi, cu faptele lui, si v-ati imbracat cu omul cel nou, care se innoieste spre cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a facut …” (Col. 3:5-10).

“Astfel dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, imbracati-va cu o inima plina de indurare, cu bunatate, cu smerenie, cu blindete, cu indelunga rabdare. Ingaduiti-va unii pe altii si, daca unul are pricina sa se plinga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, asa iertati-va si voi. Dar mai presus de toate acestea, imbracati-va cu dragostea, care este legatura desavirsirii. Pacea lui Hristos, la care ati fost chemati, ca sa alcatuiti un singur trup, sa stapineasca in inimile voastre, si fiti recunoscatori. Cuvintul lui Hristos sa locuiasca din belsug in voi in toata intelepciunea. Invatati-va si sfatuiti-va unii pe altii cu psalmi, cu cintari de lauda si cu cintari duhovnicesti, cintind lui Dumnezeu cu multumire in inima voastra. Si orice faceti, cu cuvintul sau cu fapta, sa faceti totul in Numele Domnului Isus, si multumiti prin El, lui Dumnezeu Tatal” (Col. 3:12-17).

Noul Testament prezinta sfintirea ca pe un proces care implica “mortificarea” (“dati mortii …”) firii pamintesti si imbracarea cu Hristos. Aceasta inseamna ca cel credincios trebuie sa-si considere pornirile pacatoase ca osindite la moarte impreuna cu Hristos si ca el trebuie sa se preocupe cu cultivarea unor atitudini si simtaminte asemanatoare cu ale lui Hristos. Exita numeroase versete care, luate izolat, par a sustine ideia ca putem atinge un nivel desavirsit de sfintenie chiar si in viata aceasta. Iata de exemplu un pasaj din epistola catre Corinteni. Dupa ce enumera o lista cu pacate grosolane in care se complac oamenii din lume, Pavel scrie:

“Si asa erati unii din voi! Dar ati fost spalati, ati fost sfintiti, ati fost socotiti neprihaniti, in Numele Domnului Isus Hristos, si prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor. 6:11).
Intr-un alt pasaj, Pavel aminteste despre:

“ … legea Duhului de viata in Hristos Isus, m-a izbavit de Legea pacatului si a mortii. Caci – lucru cu neputinta Legii, intrucit firea paminteasca o facea fara putere – Dumnezeu a osindit pacatul in firea paminteasca, trimitind, din pricina pacatului, pe insusi Fiul Sau intr-o fire asemanatoare cu a pacatului, pentru ca porunca Legii sa fie implinita in noi, care traim nu dupa indemnurile firii pamintesti, ci dupa indemnurile Duhului” (Rom. 8:2-4).

In epistola intii a lui Ioan exista trei versete care par a sustine perfectionismul:
“Oricine ramine in El, nu pacatuieste; oricine pacatuieste, nu L-a vazut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3:6).

“Oricine este nascut din Dumnezeu, nu pacatuieste, pentru ca saminta Lui ramine in el; si nu poate pacatui, fiindca este nascut din Dumnezeu” (1 Ioan 3:9).

“Stim ca oricine este nascut din Dumnezeu, nu pacatuieste, ci Cel nascut din Dumnezeu il pazeste, si cel rau nu se atinge de el” (1 Ioan 5:18).

In limba greaca, verbul a pacatui se afla in aceste pasaje la timpul infinitivul present si este foarte greu sa fie tradus ca atare in alte limbi ale lumii. Ceea ce este declarat imposibil in aceste texte este o traire continua, indelungata si sistematica in pacat. Este evident ca Ioan nu poate sustine in aceste versete perfectiunea in sfintenie, deoarece in alte versete din aceeasi epistola o neaga:

“Daca zicem ca n-avem pacat. ne inselam singuri, si adevarul nu este in noi. Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire” (1 Ioan 1, 8-9).

In afara de aceasta declaratie categorica a lui Ioan, mai avem si alte texte ale Noului Testament in care Domnul Isus, Pavel si Iacov afirma clar ca cel credincios, desi este posesorul unei naturi noi, nascute din Dumnezeu si biruitoare asupra ispitelor pacatului, nu a ajuns inca la o viata desavirsita. Iata de exemplu cum ne invata Domnul Isus sa ne rugam:

“Si ne iarta noua greselile noastre,
precum si noi iertam gresitilor nostri.
Si nu ne duce in ispita,
ci izbaveste-ne de cel rau” (Mat. 6:12-13).

Apostolul Pavel marturiseste:
“Stiu, in adevar, ca nimic bun nu locuieste in mine, adica in firea mea paminteasca” (Rom. 7:18).

“Dar stim ca pina in ziua de azi, toata firea suspina si sufere durerile nasterii. Si nu numai ea, dar si noi, care avem cele dintii roade ale Duhului, suspinam in noi, si asteptam infierea, adica rascumpararea trupului nostru” (Rom. 8:22-23).

Celor din Galatia le scrie:

“Zic dar: Umblati cirmuiti de Duhul, si nu impliniti poftele firii pamintesti. Caci firea paminteasca pofteste impotriva Duhului, si Duhul impotriva firii pamintesti: sint lucruri potrivnice unele altora, asa ca nu puteti face tot ce voiti” (Gal. 5:16-17).

Insemnatatea ultimului pasaj este aceea ca de indata ce un crestin este neatent si cade in pacat, Duhul Sfint intervine si-l aduce la pocainta, si invers, de indata ce un crestin se dedica lui Dumnezeu, firea paminteasca va incerca sa-l atraga spre lumea poftelor pacatoase. Atita timp cit vom ramine in trupul acesta, conflictul dintre fire si Duh va continua neincetat.

Iacov, fratele Domnului, scrie negru pe alb: “Toti gresim in multe feluri” (Iacov 3:2). Si adauga: “Marturisiti-va unii altora pacatele, si rugati-va unii pentru altii, ca sa fiti vindecati” (Iacov 5:16). Oricine este sincer cu sine insusi si cu Dumnezeu va recunoaste repede ca este departe de a fi un om desavirsit. Numai ce-i care au schimbat numirea pentru pacat se pot insela singuri, crezind ca au de a face cu “slabiciuni ale firii omenesti”. Cine se compara pe sine cu Isus Hristos, Fiul desavirsit al Tatalui, va ajunge foarte repede la concluzia ca este departe de a fi asa cum trebuie si are nevoie permanenta de harul iertarii divine care-i ofera mintuirea numai si numai in virtutea lucrarii savirsite de Hristos.

Biruinta asupra pacatului se obtine nu prin stradania noastra neputincioasa, ci mai degraba printr-o intarire a omului din launtru intr-o partasie mai inalta si mai deplina cu Hristos si cu lucrarea Imparatiei Lui. Cu alte cuvinte, cine vrea sa se departeze de pacat trebuie sa se daruiasca pe sine lui Dumnezeu, cautind sa cultive o viata evlavioasa de slujire si de partasie sfinta. Cine vrea sa iasa biruitor asupra ispitelor trebuie sa citeasca mai mult Biblia, sa mediteze mai adinc asupra ei, sa zaboveasca mai indelungat inaintea lui Dumnezeu in rugaciune, fiind gata sa asculte si sa implineasca ceea ce aude de la Domnul si vestind Evanghelia tuturor celor din jur.

Lumina prezentei lui Dumnezeu va alunga intotdeauna intunerecul pacatului din inimile oamenilor.

De fapt, in Noul Testament, o viata de biruinta nu inseamna nicidecum o viata de totala desavirsire. La biruinta nu se poate ajunge decit prin lupta, asa ca viata de biruinta este de fapt o viata de continua infruntare cu pacatul si cu atacurile lui perfide. Desavirsirea noastra masoara de fapt masura in care ne-am dat lui Hristos si am trecut de partea cauzei Sale.

Indiscutabil, cea mai corecta descriere a experientei crestine ne-a fost lasata de apostolul Pavel in epistola catre Filipeni:

“Dar lucrurile, care pentru mine erau cistiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba inca, si acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, fata de pretul nespus de mare al cunoasterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate si le socotesc ca un gunoi, ca sa cistig pe Hristos, si sa fiu gasit in El, nu avind o neprihanire a mea, pe care mi-o da Legea, ci aceea care se capata prin credinta in Hristos, neprihanirea, pe care o da Dumnezeu, prin credinta. Si sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui; ca sa ajung cu orice chip, daca voi putea, la invierea din morti.

Nu ca am si cistigat premiul, sau ca am si ajuns desavirsit; dar alerg inainte, cautind sa-l apuc, intrucit si eu am fost apucat de Hristos Isus.

Fratilor, eu nu cred ca l-am apucat inca; dar fac un singur lucru: uitind ce este in urma mea, si aruncindu-ma spre ce este inainte, alerg spre tinta, pentru premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu, in Hristos Isus. Gindul acesta dar sa ne insufleteasca pe toti, care sintem desavirsiti; si daca in vreo privinta sinteti de alta parere, Dumnezeu va va lumina si in aceasta privinta. Dar in lucrurile in care am ajuns de aceeasi parere, sa umblam la fel” (Filip. 3:7-16).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: