Home » Subcapitole » Indreptatirea (Justificarea)

Indreptatirea (Justificarea)

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 10 other followers

Advertisements

Justificarea este lucrarea prin care Dumnezeu ne daruieste neprihanirea. Ea este in intregime o lucrare a harului facuta posibila doar prin moartea ispasitoare a lui Hristos. Cea mai buna definitie a justificarii o gasim in scrierile apostolului Pavel:

“Dar acum s-a aratat o alta neprihanire (dreptate), pe care o da Dumnezeu, fara lege – despre ea marturisesc Legea si proorocii – si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nici o deosebire. Caci toti au pacatuit, si sint lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sint socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea care este in Hristos Isus.

Pe El Dumnezeu L-a rinduit mai dinainte sa fie … o jertfa de ispasire, … pentru ca in vremea de acum sa-Si arate neprihanirea Lui in asa fel incit, sa fie neprihanit, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus.” (Rom. 3:21-26).

De fapt, una din temele majore aflate in epistola catre Romani este aceea a mintuirii capatate prin har si prin credinta:
“Deci, fiindca sintem socotiti neprihaniti, prin credinta, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui ii datoram faptul ca, prin credinta, am intrat in aceasta stare de har, in care sintem.” (Rom. 5:1,2).
“Acum dar nu mai este nici o osindire pentru cei ce sint in Hristos Isus” (Rom. 8:1).
“Deci, ce vom zice noi in fata tuturor acestor lucruri? Daca Dumnezeu este pentru noi, cine va fi impotriva noastra? El, care n-a crutat nici chiar pe Fiul Sau, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fara plata, impreuna cu El, toate lucrurile?
Cine va ridica pira impotriva alesilor lui Dumezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteste neprihaniti! Cine-i va osindi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a si inviat, sta la dreapta lui Dumnezeu, si mijloceste pentru noi!” (Rom. 8:31-34).

Cautind sa descrie tragedia celor care n-au vrut sa-L primeasca pe Hristos, Pavel scrie:
“Le marturisesc ca ei au rivna pentru Dumnezeu, dar fara pricepere, pentru ca, intrucit n-au cunoscut neprihanirea, pe care o da Dumnezeu, au cautat sa-si puna inainte o neprihanire a lor insisi, si nu s-au supus astfel neprihanirii pe care o da Dumezeu” (Rom. 10:2-3).

In epistola catre Galateni, apostolul adauga:
“ … noi am crezut in Hristos Isus, ca sa fim socotiti neprihaniti prin credinta in Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru ca nimeni nu va fi socotit neprihanit prin faptele Legii” (Gal. 2:16).
“Si ca nimeni nu este socotit neprihanit inaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este invederat, caci “cel neprihanit prin credinta va trai” (Gal. 3:11).
In Evanghelia lui Ioan, Domnul Isus declara:
“Fiindca atit de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Dumnezeu, in adevar, n-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa fie mintuita prin El.” (Ioan 3:16,17).
“Adevarat, adevarat va spun, ca cine asculta cuvintele Mele, si crede in Celce M-a trimis, are viata vesnica, si nu vine la judecata, ci a trecut din moarte la viata.” (Ioan 5:24).
“Caci prin har ati fost mintuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2:8).
In epistola lui catre cei din Filipi, Pavel declara:
“Dar lucrurile, care pentru mine erau cistiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba inca, si acum privesc toate aceste lucruri ca o pirdere, fata de pretul nespus de mare al cunoasterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate si le socotesc ca un gunoi, ca sa cistig pe Hristos, si sa fiu gasit in El, nu avind o neprihanire a mea, pe care mi-o da Legea, ci aceea care se capata prin credinta in Hristos, neprihanirea, pe care o da Dumnezeu, prin credinta. Si sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui; ca sa ajung cu orice chip, daca voi putea, la invierea din morti” (Fil. 3:7-11).

Cind vorbim despre starea celui credincios inaintea lui Dumnezeu avem de a face cu doua aspecte: sfintenia, care numeste schimbarile, “din slava in slava”, pe care le produce Dumnezeu in viata celui credincios si justificarea, sau indreptatirea oferita tuturor celor ce cred in jertfa substituitoare a lui Hristos. Desi diferite in terminologie, aceste doua aspecte pot fi foarte greu separate in practica. In mod normal, cea de pe urma ar trebui sa o determine pe cea dintii. Am putea sa spunem ca exista doua feluri de neprihanire: neprihanirea pozitionala, pe care am capatat-o atunci cind am crezut in Hristos si la care nu mai putem adauga nimic, caci este desavirsita; si neprihanirea practica, pe care ne-o lucram noi insine in fiecare zi, in masura in care ii dam voie Duhului Sfint sa ne transforme in asemanarea lui Hristos.

Credinciosul este declarat “sfint” in momentul convertirii, dar este facut “sfint” in toata durata vietii sale. Una fara cealalta nu se poate. Din pacate, unii teologi moderni sustin ca justificarea pozitionala este suficienta si fara sfintirea practica. Dar lucrul acesta nu apare nicaieri in Biblie. Cine Il primeste pe Hristos se face una cu El si va fi transformat launtric prin aceasta unire. Iata ce scriau Reformatorii despre aceasta:

“Va marturisesc ca noi nu putem gusta binecuvintarile lui Dumnezeu atita vreme cit stam departe de Hristos. Eu cred ca legatura dintre Hristos, ca si Cap al Bisericii, si credincios, ca madular in trupul Bisericii, este de cea mai mare insemnatate. Hristos trebuie sa locuiasca in inimile noastre prin credinta. Exista o unire mistica de care trebuie sa avem parte: El vine sa locuiasca in inimile noastre, iar noi devenim parte integranta din El insusi, si ne impartasim din tot ce este si are El. Noi nu credem ca pe Hristos trebuie sa-l contemplam doar de la distanta, primind doar de drept un statut de fiinte socotite neprihanite prin jertfa Lui; nu, ci noi trebuie sa “ne imbracam cu Hristos”, fiind altoiti in El insusi si devenind in mod nemijlocit partasi ai neprihanirii si sfinteniei Lui glorioase” (John Calvin, Institutes III, xi, 1o -Westminster Press, 1935, Vol. I, p.660).

Martin Luther scria:

“Hristos este harul lui Dumnezeu pentru noi, mila, intelepciunea, puterea, mingiierea si binecuvintarea lui Dumnezeu pentru noi. Eu nu spun precum altii: causaliter, adica, desi El ne daruieste neprihanirea, ramine totusi separat si departe de noi, caci in acest caz, neprihanirea primita ar fi ceva mort, care nu ne poate atinge felul de viata. Hristos este in noi El insusi, tot asa ca si lumina si caldura care vin impreuna cu focul. Nu exista lumina si caldura daca soarele sau focul lipseste” (A Commentary on Philippians, (New York: Scribners, 1897), p.127).

Justificatia implica deci si adevarul despre iertarea “in Numele lui Hristos”, cu imputarea neprihanirii Lui asupra noastra, si invatatura despre adoptarea noastra in familia divina cu mostenirea unei vieti de sfintenie corespunzatoare.

S-a obiectat adeseori ca doctrina despre justificarea deplina prin Hristos ar putea duce la o viata dezordonata lipsita de preocuparea pentru cautarea sfinteniei. Cu alte cuvinte: “Daca Dumnezeu ne-a mintuit pentru Hristos, atunci nu mai are importanta cum traim noi astazi”. Apostolul Pavel a fost el insusi asaltat cu astfel de obiectii:
“Si de ce sa nu facem raul ca sa vina binele din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rau, ca spunem noi? Osinda acestor oameni este dreapta” (Rom. 3:8).

“Ce vom zice dar? Sa pacatuim mereu, ca sa se inmulteasca harul? Nicidecum! Noi, care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in pacat?” (Rom. 6:1-2).

Nimic nu poate fi mai departe de adevar decit pretentia ca harul indreptateste savirsirea pacatului. Harul nu indreptateste neascultarea. Dimpotriva! Ascultarea izvorita din unirea cu Hristos si din dragoste este infinit superioara ascultarii datorate fricii fata de pedeapsa Legii sau dorintei de afirmare personala. Iata cum descrie Menno Simons viata crestina rezultata din lucrarea harului divin in noi:

“Ei duc o viata evlavioasa silindu-se sa traiasca fara prihana inaintea oamenilor; primesc botezul ca un semn al mortii lor fata de pacat impreuna cu Hristos si sint gata sa umble in puterea invierii Lui printr-o viata innoita; ei fring piinea impreuna ca un semn al unitatii lor in Domnul si ca o proclamatie a faptului ca ei nu cunosc nici in cer si nici pe pamint un alt mijloc prin care sa fie iertati, in afara de trupul si singele Mintuitorului, pe care Acesta a fost gata sa le jertfeasca in ascultare de Tatal pentru mintuirea tuturor pacatosilor; ei umbla in smerenie si in bunatate, fiind gata intotdeauna sa fie de folos aproapelui lor.

Pe scurt, ei cauta sa se conformeze in totul cuvintelor, poruncilor si pildei lui Hristos, asa cum ii invata Scriptura. Caci Hristos traieste in ei si ei traiesc in Hristos; asa ca ei nu mai traiesc in viata cea veche, mostenita de la Adam (desi ii poarta inca neputintele), ci dupa viata innoita prin cel din urma Adam, Isus Hristos …

Aceasta nu inseamna, iubitul meu cititor, ca am ajuns sa ne putem lauda cu perfectiunea unei vieti lipsite de pacat. Chiar si eu marturisesc deschis ca pina si rugaciunile mele sint adeseuri un amestec de pacat si evlavie, de neprihanire si vinovatie; caci, prin harul lui Dumnezeu, cind imi compar natura pacatoasa care mai este in mine cu Hristos si cu poruncile Lui sfinte, marturisesc impreuna cu imparatul David ca nici un om nu poate sta inaintea lui Dumnezeu pe baza meritelor proprii (Ps. 143:2; 130:3). Prin urmare, departe de noi sa ne bizuim pe altceva decit pe harul lui Dumnezeu daruit noua prin Hristos Domnul; caci numai El, si nimeni altul decit El, este acela care a putut indeplini in intregime poruncile sfinte, traind in neprihanirea ceruta de Domnul. Toti stim ca sfintii din poporul lui Dumnezeu au marturisit in toate timpurile ca se simt nevrednici si traiesc sub neputintele firii lor pamintesti. In aceasta privinta sintem in tovarasia lui Moise, David, Iov, Isaia, Pavel, Iacov si Ioan.

Dar, slava Domnului ca traim astazi prin har; sintem primiti de Dumnezeu prin har, sintem ascultati prin har si, in ciuda multelor caderi involuntare, sintem iertati mereu prin acelasi har mintuitor. Hristos sta astazi intre noi si Dumnezeu, cu neprihanirea Lui si cu singele Lui ispasitor. El mijloceste pentru toti aceia care se incred in El si care isi dau toata silinta sa-I fie placuti ascultind Cuvintul, ferindu-se de rau si cautind sa faca ceea ce este bine. Toti acestia vor ajunge la desavirsire impreuna cu Pavel prin Hristos (Fil. 3:12).

Ia aminte, iubitul meu cititor, ca noi nu credem si nici nu invatam ca putem fi mintuiti prin faptele noastre bune, asa cum ne invinuiesc pe nedrept cei invidiosi. Noi spunem tuturor ca sintem mintuiti doar prin harul divin dat noua prin Hristos Isus, Domnul” (Opere Complete, II, p.262, 263).

Un alt lucrator al trezirii spirituale din secolul XVII, Dirck Philips (1504 (197)1568) scrie:

“Trebuie sa recunoastem ca fiecare crestin mai are inca in el pacat si ca din cauza aceasta el trebuie sa se recunoasca pacatos si sa umble smerit sub mina Domnului, si cerind Domnului sa-i faca mereu parte de har. In felul acesta, Scriptura va ramine credincioasa ei insisi, inchizindu-i pe toti oamenii sub pacat si dovedindu-i pe toti, fara exceptie, pacatosi in natura lor; dar pacatul nu le mai este imputat crestinilor, caci ei s-au plasat sub singele ispasitor al Domnului Isus si au primit dragostea nemarginita a lui Dumnezeu si lucrarea de rascumparare din vina, atunci cind Domnul a luat asupra Lui insusi pacatele noastre ale tuturora, si a platit El insusi pentru vinovatia noastra prin suferinte de nedescris, daruindu-ne acum iertarea, facindu-ne pe noi una cu El si facindu-se pe Sine una cu noi, dindu-ne astfel singura posibilitate sa ajungem placuti inaintea lui Dumnezeu, si proclamindu-ne sfinti ai Celui prea Inalt” (Opera citata, p. 282).

Un anabaptist danez numit Valerius, de profesie invatator si care a fost in cele din urma martirizat in anul 1568, a scris o carte cu titlul: Dovada credintei, in care a mentionat urmatoarele:

“Cei ce vor sa fie mintuiti prin harul lui Dumnezeu, trebuie sa se pocaiasca, trebuie sa traiasca apoi ca niste copii ascultatori ai lui Dumnezeu, nascuti din nou din El, si trebuie sa-L urmeze pe Hristos printr-o viata innoita si printr-o umblare pe urmele Lui, pe calea cea strimta care duce in viata vesnica; noi nu putem fi mintuiti prin faptele bune pe care le putem face, ci numai si numai prin harul divin care ne-a fost daruit prin Hristos (Efes. 2:5). Desi ne straduim sa umblam in sfintenie, cautind intotdeauna sa fim fara pata in neprihanirea noastra (cum ne cere si Scriptura) si desi sintem gata sa suferim pentru adevar chiar si o moarte mai grozava decit a Domnului nostru, ceea ce ca oameni ne-ar fi imposibil, totusi, noi nu ne punem increderea pentru mintuire in faptele noastre, ci doar in harul lui Dumnezeu si in harul Domnului Isus, care este singura temelie a mintuirii. Daca am incerca sa ne bazam mintuirea pe faptele noastre sau pe suferintele noastre am fi vinovati de pacatul idolatriei … Dar noi nu facem asa, ci ne socotim mintuirea doar un dar al milei ceresti, nu un rezultat al silintelor si sirguintelor noastre (Rom. 9:16). (Oglinda martirilor, p. 730).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: