Home » Subcapitole » Convertirea crestina

Convertirea crestina

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 10 other followers

Advertisements

Prin convertire intelegem raspunsul adecvat dat de un om asupra caruia se exercita lucrarea de convingere a Duhului Sfint. Acest raspuns cuprinde pocainta (parerea de rau pentru pacat si renuntarea la pacat) si credinta (increderea deplina in capacitatea lui Hristos de a mintui).

Convertirea este o lucrare care ne cuprinde in intregime, afectindu-ne toate cele trei sectoare vitale: intelectul, emotiile si vointa.

Aspectul intelectual al convertirii cuprinde intelegerea starii de pacat si a pericolului ce-l paste pe cel care persista sa stea sub amenintarea miniei divine. Pavel scrie in epistola sa catre Romani ca: “prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului” (Rom. 3:20). Experienta comuna a tuturor oamenilor sustine acest adevar. Pavel n-ar fi stiut nici el ce este pacat, daca Legea lui Dumnezeu nu i-ar fi reamintit la tot pasul: “Sa nu poftesti” (Rom. 7:7). Multi oameni nu si-au dat seama cit de corupti sint de pacat decit atunci cind au ajuns sa se priveasca pe ei insisi, ca intr-o desavirsita oglinda, in Cuvintul lui Dumnezeu. Aceasta realitate subliniaza cum nu se poate mai bine necesitatea ca Evanghelia sa fie vestita tuturor oamenilor.

Aspectul emotional al convertirii se manifesta de obicei printr-o teribila parere de rau produsa de o teama sfinta. Pavel scrie unei biserici cuprinse de pocainta:
“Totusi, acum ma bucur, nu pentru ca ati fost intristati, ci pentru ca intristarea voastra v-a adus la pocainta. Caci ati fost intristati dupa voia lui Dumnezeu, ca sa nu aveti nici o paguba din partea noastra. In adevar, cind intristarea este dupa voia lui Dumenzeu, aduce o pocainta care duce la mintuire, si de care cineva nu se caieste niciodata; pe cind intristarea lumii aduce moartea” (2 Cor. 7:9-10).

Natura umana este creata intr-un asa fel ca sa se plece atunci cind se afla in fata lui Dumnezeu. Partea sentimentala din noi este cea care produce aceasta “temere sfinta”. Daca nu ar exista ea, in loc sa-l cheme pe Hristos in ajutor ca Mintuitor, omul ar prefera sa fuga dinaintea Domnului.

Punctul culminant al procesului de convertire este atins atunci cind intra in actiune vointa. Dupa cum a spus cineva: intelectul produce regret, sentimentul remuscare, dar numai vointa duce la renuntarea fata de pacat. Personalitatea umana poate fi afectata in intelect sau sentimente, dar schimbarea propriu zisa nu se produce decit atunci cind este pusa in miscare vointa. Capitolul 2 din cartea Faptele Apostolilor ne prezinta o ilustratie a acestui adevar:
“Dupa ce au auzit aceste cuvinte, ei au ramas strapunsi in inima, si au zis lui Petru si celorlalti apostoli: “Fratilor, ce sa facem?” “Pocaiti-va”, le-a zis Petru, “si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfintului Duh …”
“Si, cu multe alte cuvinte, marturisea, ii indemna si zicea: “Mintuiti-va din mijlocul acestui neam ticalos.”

Cei ce au primit propovaduirea lui, au fost botezati; si in ziua aceea, la numarul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete. Ei staruiau in invatatura apostolilor, in legatura frateasca, in fringerea piinii, si in rugaciuni” (Fapte 2:37-42).

In acest text putem observa urmatorii pasi in procesul convertirii: (1) auzirea Cuvintului lui Dumnezeu; (2) lucrarea de convingere si de smerire produse de Duhul Sfint; (3) pocainta si credinta; (4) botezul; (5) intrarea in ucenicie si trairea in partasie.

Ce este deci aceasta credinta crestina? Fara indoiala este in primul rind unul dintre cele mai neintelese subiecte din lumea de azi. Credinta crestina nu este un optimism orb, care nu tine seama de realitatile obiective ale vietii; nu este o anumita dispozitie interioara sau “toana”; nu este o stare de extaz fanatic; si nici o febrila preocupare 
de a face bine altora in speranta ca va iesi bine in ziua judecatii. Credinta nu este o plonjare intr-o iluzorie lume a imaginatiei, ci o asezare pe temeliile sigure ale Cuvintului lui Dumnezeu. Probabil ca cel mai bine am putea spune ca aceasta credinta crestina presupune patru elemente:

1. Credinta crestina implica o atitudine de totala incredere
in Dumnezeu si in Cuvintul Sau. Un exemplu foarte bun este cazul patriarhului Avraam, tatal tuturor credinciosilor. Dumnezeu ii promisese lui Avraam ca ii va inmulti nespus de mult numarul urmasilor prin Isaac, dar inainte ca Isaac sa fie suficient de mare pentru casatorie, Dumnezei i-a pus lui Avraam credinta la incercare cerindu-i sa-l aduca pe Isaac ca jertfa. Fiind convins de absoluta credinciosie a lui Dumnezeu, Avraam a fost gata sa faca acest lucru, crezind ca Dumnezeu il va invia apoi intr-un mod miraculos. Cind au ajuns la poalele muntelui pe care urma sa fie adus sacrificiul, Avraam le-a zis slugilor sale: “Ramineti aici cu magarul; eu si baiatul ne vom duce pina colo sa ne inchinam, si apoi ne vom intoarce la voi” (Gen. 22:5). Autorul epistolei catre Evrei comenteaza acest eveniment astfel:
“Prin credinta a adus Avraam jertfa pe Isaac, cind a fost pus la incercare: el care primise fagaduintele cu bucurie, a adus jertfa pe singurul lui fiu! El caruia i se spusese: “In Isaac vei avea o saminta care-ti va purta numele!” Caci se gindea ca Dumnezeu poate sa invieze chiar si din morti: si drept vorbind, ca inviat din morti l-a primit inapoi” (Evrei 11:17-19).

In aceiasi epistola gasim un excelent comentariu asupra credinciosiei lui Dumnezeu si asupra sigurantei pe care o putem avea in Cuvintul Sau:
“Pentru ca, prin doua lucruri care nu se pot schimba, si in care nu este cu putinta ca Dumnezeu sa minta, sa gasim o puternica imbarbatare noi, a caror scapare a fost sa apucam nadejdea care ne era pusa inainte, pe care o avem ca o ancora a sufletului; o nadejde tare si neclintita, care patrunde dincolo de perdeaua dinlauntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca inainte mergator, cind a fost facut “Mare Preot in veac, dupa rinduiala lui Melhisedec” (Evrei 6:18-20).

2. Credinta crestina produce o stare de continua ascultare si supunere fata de Dumnezeu. Intorcindu-ne iarasi la exemplul cu Avraam, putem observa ca n-a fost suficient ca el sa creada in Dumnezeu si sa-L asculte doar in momentul convertirii. Patriarhul a trebuit sa continue apoi sa traiasca in aceasta atitudine toata viata lui. Epistola lui Iacov comenteaza acest lucru in felul urmator:
“Vrei dar sa intelegi, om nesocotit, ca credinta fara fapte este zadarnica? Avraam, parintele nostru, n-a fost el socotit neprihanit prin fapte, cind a adus pe fiul sau Isaac jertfa pe altar? Vezi ca credinta lucra impreuna cu faptele lui, si prin fapte credinta a ajuns desavirsita. Astfel s-a implinit Scriptura care zice: “Avraam a crezut pe Dumnezeu, si i s-a socotit ca neprihanire”; si el a fost numit “prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:20-23).

Nu este suficient sa fii ascultator in momentul convertirii. Cine crede in Dumnezeu trebuie sa si traiasca cu El in fiecare zi, iar trairea cu Dumnezeu implica neaparat o viata de supunere si ascultare.

3. Credinta crestina produce deasemenea si o nepotolita dorinta de a-I fi pe plac lui Dumnezeu. Cine a fost mintuit de Dumnezeu si a ajuns sa cunoasca dragostea divina,va face totul ca sa implineasca voia Domnului si sa devina tipul de om pe care-l doreste El. Apostolul Pavel ne-a marturisit: “De aceea ma silesc sa am totdeauna un cuget curat inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor” (Fapte 24:16).

Este indoielnic ca cineva este mintuit, daca nu are si el aceasta dorinta. Apostolului Pavel ii era placut sa se numeasca pe sine “rob al lui Isus Hristos”, intelegind prin aceasta ca el nu-si mai apartinea lui insusi, ci se considera trup, suflet si duh, proprietatea Domnului, plin de o rivna nemasurata pentru a-I implini voia Lui binecuvintata.

4. Credinta crestina trece peste imprejurarile potrivnice, ignorind riscurile si consecintele personale, urmarind mereu sa fie gata pentru orice comanda a lui Hristos. Cu alte cuvinte, cel ce are credinta nu mai traieste sub imperiul prudentei, nu mai socoteste automat ce i se va intimpla lui insusi. Cel credincios se ofera neconditionat in slujire Domnului, bucuros sa implineasca orice fel de lucrare.
Pentru a balansa toate cele spuse mai sus, este important sa repetam ca, desi crestinii sint mintuiti printr-un act de credinta pe care trebuie sa-l faca, ei nu sint mintuiti datorita “calitatii” credintei lor, datorita sfinteniei din viata lor sau datorita gradului de asemanare cu Domnul Isus Hristos la care au ajuns. Mintuirea nu este ceva care se poate cistiga prin ceea ce facem noi; ea este in intregime un dar de la Domnul. Iar acest dar se daruieste oricui este gata sa se intoarca sincer la Domnul.
Gindindu-ne bine, vom ajunge la concluzia ca aceasta credinta crestina nu este niciodata introspectiva, ea nu priveste spre noi insine si spre ceea ce am putea noi face, ci iese din launtrul nostru sprijinindu-se doar pe ceea ce a facut “in locul nostru” si “pentru noi” Domnul Isus.

Promisiunea vietii vesnice nu este acordata numai acelora care au o credinta exceptionala, ci tuturor acelora care cred in Domnul Isus si-L asculta. Israelitii din vechime care erau sub protectia singelui de pe usiorii usii, erau tot atit de “in siguranta” si daca le era putin teama de ingerul mortii care trecea pe afara si daca erau destul de linistiti ca sa poata cinta Domnului. Tot la fel este si cu crestinii; oricine ii apartine lui Hristos va fi mintuit, oricit de slab sau de tare ar fi el.

In cazul copiilor crescuti in familii crestine, convertirea este adeseori mai putin spectaculoasa decit criza emotionala care insoteste convertirea pacatosilor inraiti. Multe din cazurile descrise in Noul Testament se refera la convertirea celor dintre Neamuri, care nu cunoscusera pina atunci nimic despre Dumnezeu. Trairile lor emotionale nu pot fi luate ca etalon pentru judecarea tuturor convertirilor. Singurele lucruri care trebuiesc sa fie prezente intotdeauna sint: pocainta si credinta.
Scriptura nu prezinta o virsta anume la care copiii au voie sa-L primeasca pe Hristos si sa intre in Biserica. Parintii intelepti si conducatorii adunarii fac bine daca nu forteaza lucrurile si-i lasa pe copiii credinciosilor sa ajunga mai intii la o virsta la care sa aiba un grad suficient de maturizare mentala, morala si spirituala pentru a fi siguri de calitatea convertirii lor. Desi putem judeca unele lucruri din afara, numai Duhul Sfint stie cind a ajuns cineva la virsta la care Il poate primi pe Hristos. Uneori, Duhul Sfint incepe sa lucreze la inimile copiilor inca din pruncia lor frageda. Pe la pubertate ei sint deja convinsi de adevarul Evangheliei, dar chiar si atunci, nu putem fi chiar atit de siguri de decizia lor pina ce nu au iesit de sub tutela parintilor si s-au confruntat personal cu “oferta lumii”. Inainte de a ajunge la “virsta responsabila” toti copiii sint nevinovati si siguri de mintuire. Jertfa Domnului Isus este suficienta pentru ispasirea pacatului stramosesc al intregii rase. Textul din Romani 5 ne arata ca Hristos a inlaturat blestemul adus de Adam asupra omenirii. Toti copiii sint mintuiti in Hristos, chiar si in absenta convertirii si a botezului.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: